Când a vizitat România la începutul secolului XX, teologul german Adolf Harnack, unul dintre cei mai mari istorici ai fenomenului religios european, a scris aşa în jurnalul său: "Aici, doctrina se livrează în formule stereotipe acompaniate de acte simbolice. Pentru 99% dintre aceşti creştini, religia există doar ca ritual ceremonios".

Mi-am amintit de rândurile acestea rigide şi adevărate când, la mijlocul săptămânii, deputatul Silviu Prigoană a depus pe masa parlamentului un proiect legislativ în care propune ca statul să nu-i mai plătească pe clerici.

La mijlocul lunii iulie, Asociaţia Secular-Umanistă din România deranjase autorităţile de la Bucureşti cu un mesaj similar, cerând "taxarea activităţilor economice ale cultelor şi restricţionarea finanţării acestora din banul public".

În ambele cazuri, reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române au răspuns cu argumente-şablon, susţinând că statul are o obligaţie istorică faţă de BOR şi că "opera socială" pe care o asigură clericii întoarce cu supramăsură cheltuielile bugetare.

Obligaţia istorică de care vorbesc ierarhii vine pe turnanta secularizării averilor mănăstireşti din perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, dar dilema s-ar rezolva rapid, asigură oficialii Patriarhiei, dacă statul ar restitui toate terenurile confiscate acum 150 de ani. Opera socială, pe de altă parte, e nebuloasa perfectă: nimeni nu ştie cu precizie când a început şi care sunt efectele ei.

Interesant e faptul că reprezentanţii BOR insinuează că această operă ar fi, de fapt, un soi de politică publică pe care statul român o finanţează de la buget. În limbajul bisericii, produsele de vârf ale acestei opere sunt "stabilitatea şi speranţa în vremurile grele", "activităţile social-filantropice", "serviciile educative" sau "pacea socială".

Argumentul ierarhilor e de o subtilitate mul