Era odată ca niciodată o fată din popor, care îşi vedea de ale sale – ca noi toţi. O chema Luminiţa.

Într-o bună zi, mai-marii neamului au pus-o să stea la capătul tunelului şi i-au spus doar atât: când o s-o vadă lumea dinspre celălalt capăt, o să fie bine pentru toţi.

Aşa că se aşeză cuminte pe-o piatră şi se puse pe aşteptat, sperând că oamenii vor veni s-o vadă. Dar din întunericul tunelului nu răzbătea nimic. După o vreme, un om i-a adus un televizor: „uite, să mai vezi şi tu ce se întâmplă prin ţară, trece timpul mai uşor; că aşa facem şi noi pe la casele noastre...". Bucuroasă, fata începu să se uite la tot felul de programe distractive. Ruptă de lume cum fusese, de pe vremea lui Victor Ciorbea încoace, habar n-avea ce minunăţii se petrec: oamenii câştigau bani la bingo, la loto ori dansând unii pentru alţii, blondele făceau concursuri cu alte categorii de oameni ai muncii, nişte fătuci umblau fericite după un burlac încercând să-l cucerească, era plin de vedete care se bârfeau între ele, iar între toate astea se dădeau reclame la tot felul de lucruri bune şi frumoase despre care ea, când fusese trimisă la tunel, nici măcar nu auzise. Pe la unele emisiuni cam plicticoase, în care nişte bărbaţi serioşi („ăştia or fi mai-marii neamului?" - se întrebă ea) vorbeau despre lucruri complicate, mai venea vorba şi despre ea: „Păi a trecut atâta timp şi tot nu vedem Luminiţa de la capătul tunelului" - zicea câte unul.

Aşa că - într-un amestec de curaj şi dorinţă de le face oamenilor un bine - porni prin întunericul tunelului şi nu se lăsă până nu ajunse în capătul celălalt. Nimeri taman în faţa Guvernului, în timpul unei manifestaţii a sindicatelor nemulţumite de măsurile de austeritate. Cum drumul prin întuneric o îndârjise şi mai tare, îşi făcu loc prin mulţime, se duse la microfon şi strigă cât putu de tare: „Sunt Luminiţa de la capătul tunelului!".