Trec peste faptul că în Maroc totul este superior României, de la splendoarea arhitecturii tradiţionale la miile de kilometri de infrastructură rutieră nou-nouţă (trecînd prin bucătăria parfumată cu scorţişoară), pentru a vă conduce direct la oraşul regal Fes. Acolo vă stă la dispoziţie cea mai impresionantă secţiune de oraş vechi din această ţară, care, ca peste tot în lumea arabă, se cheamă Medina. În Maroc, acolo unde ea este şi fortificată, capătă încă un alt nume: casbah. De pildă, la Rabat le ai pe amîndouă: medina este numele generic al oraşului vechi comercial, cu bazar, în vreme ce zona fortificată este separată de această secvenţă urbană şi prizonieră, cu grădinile sale de portocali cu tot, îndărătul unor uriaşe porţi de lemn cetluit cu fier.

Medina

A vorbi, în cazul oraşelor, de organisme vii este doar o metaforă. Oraşe dezvoltate organic? De regulă (ca şi în cazul Bucureştilor), este vorba mai degrabă despre destrăbălare, anomie şi haos. Medina din Fes a reuşit să mă convingă însă că, rar şi în anumite condiţii de climă şi cultură, aşezările umane pot creşte aidoma termitierelor. Casă lîngă casă, casă înde casă vecină, coridoare care le unesc, ferestre traforate (maşrabia) dindărătul cărora femeile pot privi fără a fi privite, la rîndul lor. Privatul unei case este semi-publicul celeilalte, cu care împarte aerul şi lumina. Celulă lîngă celulă spongioasă, burete de locuinţe fără faţade exterioare. Căci nu există exterior al vreunei case: totul este concrescut, articulat, crescînd către gura de aer, dar întorcînd, în acelaşi timp, spatele caniculei. Nu există vreo segregare între public şi privat, decît, poate, pe verticală. Parterul urban este al negocierilor de orice fel: comerciale, în primul rînd, dar şi al taclalelor la ceai, al meşteşugăriei comentate în timp real de către cel ce o practică, precum şi al transporturilor de marf