Nicicând în ultimii 20 de ani pesimismul nu a fost mai răspândit ca în România lui 2010, spune un studiu al Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV). Dar această stare psihologică este legată mai curând de aşteptările exagerate ale populaţiei decât de realitatea din teren (un fenomen similar s-a înregistrat şi în anii guvernării CDR). Astfel, trei sferturi dintre cei chestionaţi apreciază că viaţa lor este mai proastă în 2010 decât în 2009, deşi, în practică, scăderile salariale, creşterea impozitelor şi a TVA-ului au lovit în luna imediat următoare perioadei în care a fost efectuat studiul.

Acest pesimism nu este, aşadar, un efect al măsurilor dure impuse populaţiei de către guvernul Boc, ci o anticipare a lor. Mai degrabă, discursul catastrofic practicat la scară largă de către media româneşti şi modul lamentabil în care guvernanţii au comunicat temele legate de criză au provocat o epidemie naţională de disperare.

72% dintre cei chestionaţi consideră că, în 2010, condiţiile de viaţă sunt mai proaste decât în 2009. În acelaşi timp, majoritatea românilor îşi apreciază locuinţa ca fiind bună sau foarte bună şi sunt satisfăcuţi de sistemul de învăţământ.

Că această disperare este un fenomen indus şi nu un simptom al realităţii o demonstrează şi faptul că, datele studiului ICCV o spun, trei sferturi dintre cei chestionaţi îşi apreciază starea sănătăţii, starea locuinţei, calitatea învăţământului şi relaţiile familiale ca fiind cel puţin satisfăcătoare. Carevasăzică, pe de o parte suntem în groapă, loviţi fatal, dar pe cealaltă suntem satisfăcuţi în cele mai importante repere care definesc calitatea vieţii. Şi aşa ne-am trezit împinşi în papucii personajelor dintr-o poveste de-a lui Creangă: „Şi, cu ochii pironiţi pe drobul de sare de pe horn şi mâinile încleştate, de parcă le legase cineva, începură a-l boci amândouă, ca nişte smintite, de c