Istoriile unor epoci delimitate, eventual tratatele colective au sorti de izbinda, dar o sinteza de autor care sa acopere pertinent o intreaga literatura, sa-i traseze articulatiile, sa-i impuna ierarhia valorica si care sa nu arunce la cos un intreg fundal de pe care se ridica piscurile nu mai e posibila azi. Citind si recenzind curind o noua istorie a literaturii romane, din care a aparut doar prima parte, nu mi-am putut refuza citeva meditatii pe seama acestui proiect. Oare de ce ii bintuie el pe majoritatea exegetilor nostri cu staif? In Occident, astfel de lucruri nu mai prind, oricum, nu garanteaza accesul autorului in mult visatul Olimp al criticii. La noi, dupa Calinescu, a scrie o istorie a literaturii romane, daca e posibil de la origini pina in prezent, a ramas telul suprem, utopia oricarui critic reputat si chiar a oricarui biet publicist. E ca si cum fiecare istoric ar visa sa dea o sinteza a trecutului nostru de la intemeierea provinciei daco-romane pina la caderea lui Ceausescu. Dupa ce critici precum Dumitru Micu, Ion Rotaru, Marian Popa, Alex Stefanescu, Nicolae Manolescu au publicat in ultimii ani istorii ale literaturii care au stirnit interminabile discutii, genul pare a fi intrat, paradoxal, intr-o eclipsa din care nu cred ca va mai iesi. Eu unul cred (si am si scris, acum un an si ceva) ca tentativa esuata a lui Manolescu marcheaza declinul unui gen care isi pastrase, in cultura noastra, o anacronica autoritate. Eu cred ca e un semn ca ne indreptam catre normalitate. Istoriile unor epoci delimitate, eventual tratatele colective au sorti de izbinda, dar o sinteza de autor care sa acopere pertinent o intreaga literatura, sa-i traseze articulatiile, sa-i impuna ierarhia valorica si care sa nu arunce la cos un intreg fundal de pe care se ridica piscurile nu mai e posibila azi. Atunci cind va mai fi folosit, acest titlu va acoperi lucrari cu un asuma