Odată cu plecarea FMI, toată energia guvernamentală, atât cât mai era, a început să se împrăşie în toate direcţiile. Dacă până în iulie, miza pe termen scurt era atât de puternică şi clară - găsirea formulei magice pentru păstrarea deficitului bugetar, care să fie acceptată şi de Fond –, acum, confuzia e mult mai mare.

Sunt mai multe fronturi deschise, ca şi cum România ar avea resurse să lupte pe mai multe fronturi sau, pur şi simplu, se încearcă mişcări de diversiune din repertoriul economiei, care să fie, de fapt, utilizate apoi în scop politic simplist. Membrii partidului de guvernământ joacă rolul căutătorilor de măsuri de stimulare a economiei, un rol pe care premierul nu prea mai poate să-l joace după doi ani rataţi cu desăvârşire. Sau nu poate să-l joace pentru că ştie că ipocrizia ar fi prea mare: lipsesc resurse cu desăvârşire pentru a lua măsuri concrete cu impact serios pe termen lung. Adevărul este, ca de obicei, undeva la mijloc.

Chiar dacă a aştepta măsuri guvernamentale de mare impact este una dintre marile iluzii ale acestei perioade (care nu ţine doar de incapacitatea actualului guvern, ci de o stare de fapt), se poate face câte ceva. Cel puţin, se pot face paşii înapoi prin renunţarea la o serie de măsuri care încurcă sau cel puţin se pot contura aceşti pasi. Nu e prea mult, dar poate deveni important, dacă se porneşte cu eliminarea impozitului minim şi se ajunge, apoi, într-un interval de timp scurt, la diminuarea TVA. Pare cel puţin ciudat, dar asta e situaţia, ca un guvern să aibă ca obiectiv mersul înapoi, să poată să ajungă să-şi anihileze propriile acte. Aceasta este una dintre micile bătălii ale momentului, care ţine mai mult de un calendar, de o planificare riguroasă, decât de voinţă politică şi cu atât mai puţin de ştiinţă politico–economică.

De fapt, marea bătălie a acestei perioade ţine de strategiile pe termen mediu.