Cred că mulţi dintre noi, aflaţi într-un concediu sau altul, stînd pe plajă ori la masă la restaurant, citind pe şezlongul din balconul camerei de hotel, ori savurînd o cafea la barul de pe terasă, au avut ocazia să asculte ceva asemănător celor ce urmează:
„Daria, ia mîna de la uşă că-ţi prinzi degetele.“
„Daria, nu da drumul la apă, acela e un duş pentru ca să-ţi speli nisipul de pe picioare. Acuma nu-l lăsa deschis. Măi!“
„Daria, stai, mamă, locului că ne dai nisipul în ochi. Uite că-l deranjezi şi pe domnu’. I-ai dat cu nisip pe cearceaf. Vă rog să ne scuzaţi.“
„Daria, dă-i şi fetiţei găletuşa ta. Nu fi rea! Ai văzut că şi ea ţi-a dat lopăţica ei. Nu trebuie să te porţi aşa, mamă. Mai trebuie să mai şi împarţi lucrurile ca să te poţi juca cu alţi copii. Nu e bine să fii egoistă. Ce-o să te faci în viaţă dacă eşti aşa?“
„Daria, joacă-te aici la mal. Nu mai înainta că uite: vîîîj, ce val mare vine. Acolo merge fetiţa cînd o să crească. Acuma fetiţa e mică, mamă.“
„Daria, nu pune mîna pe mizeria aia. Daria, e caca de pasăre, e de la un pescăruş sau porumbel. E infect, Daria!“
„Daria, nu trage aşa de colac că se sparge. Să ştii că face bum colacul şi o să te sperii. Să nu vii apoi la mine să plîngi.“
„Daria, două linguri de supă nu înseamnă că ai mîncat. Daria, nu primeşti prăjitură dacă nu mănînci supa. Mama ta nu-ţi mai dă prăjitură, să ştii.“
„Daria, peştele ăla (stavrid) are oase. Stai puţin să vadă mama. Dacă te îneci cu un os de peşte nu e bine. Putem ajunge la spital, Doamne fereşte!“
„Daria, te rog să nu începi cu mijlocul, nu aşa se mănîncă o prăjitură. Şi stai, te rog, frumos la masă. Daria, vezi că o să cazi cu scaunul.“
„Daria, se poate? Nu băga degetul în piper. Nu, nu, nu duce acum mîna la ochi! O să te usture.“ Plici!
„Auuu, reao!“
„Daria, pleacă de acolo. Tati, ţine-o că
