Dezolantă această (încă o) imagine nu de ţară de mâna a doua, cum o socoteşte însuşi preşedintele ei, ci printre ultimele din lume, pe care o are România în ultimul sondaj Gallup, desfăşurat în circa 150 de state, pe tema tendinţelor de emigraţie. Aproape un sfert dintre cetăţenii români sunt gata să emigreze oricând. În nici una din fostele ţări socialiste nu se mai găseşte o asemenea alarmantă situaţie, cu grave consecinţe demografice. Până şi în Ungaria - ţară în care, de altfel, fenomenul emigraţiei e clasic, datând de peste o sută de ani şi generând o numeroasă diaspora - procentul abia se ridică la 15%. În schimb, în Bulgaria, e atât de redus, încât ar putea genera chiar o creştere demografică de 1%.
Ce poate determina o atare stare de spirit la un popor care nu are deprinderea migraţiei? Nimic altceva decât nevoia de supravieţuire. Nimic altceva decât conştientizarea faptului că România se află într-un marasm economic ce se adânceşte. În absolut toate domeniile - de la economie la infrastructură, de la învăţământ la ocrotirea sănătăţii, de la ocrotire socială la turism - ne aflăm în coada Europei. Asta, într-o ţară care, în 1990, avea toate condiţiile ca, profesionist şi onest administrată, să-şi readapteze rapid mecanismele economice şi sociale. Dar şi dezastrul a început tot în 1990. De la Guvernul Roman, cel care a decretat că toată industria României e un “morman de fier vechi” şi a început vânzarea ei pe nimic, ori a sfărâmat infrastructura agricolă, fără a fi asigurat legislaţia şi sprijinul pentru producătorii privaţi, la Guvernul Boc, care a reuşit aproape să dubleze datoria externă a ţării, fără nici un efect economic. Şi atunci, ce să facă românii, mai ales tinerii? Să stea să moară lent? Sau să dea ascultare preşedintelui lor drag şi să plece să-şi caute norocul unde văd cu ochii şi unde sunt guverne capabile să conducă o ţară?
