Erau zece. Pe număratelea. Duminica trecută, în tramvaiul ce străbătea Vitanul, într-o dimineaţă ce se îmbina uşurel cu prînzişorul, am numărat zece domni în vîrstă traşi parcă la şapirograf: cămăşi de vară cu mînecă scurtă – care albe, care în carouri – dedesubt se ghicea maioul obligatoriu, sandale maro din piele încălţate peste şosete – care maro, care albe – şi pantaloni. Betelia ajunge pînă aproape de subsuori. Cuprinde în drumul ei, care tinde foarte sus, o burtă mai mare sau mai mică, vizibilă însă. Peste ea, fermoarul întins. Sub ea, cracul pantalonului care nu acoperă glezna. Obligatoriu, pantalon cu manşetă. În mîini mai toţi cărau cîte o sacoşă de piaţă. Din alea de foarte multe folosinţe, vintage, spălate şi răspălate de soţie (Elisaveta, cu numele de buletin). Ei sînt tataie. Unii sînt bunelu. Tataie n-a ieşit niciodată din ţară. Cele mai frumoase amintiri (şi fotografii) le are de la Sovata şi de la Herculane unde obişnuia să se ducă cu Elisaveta, pe atunci mai tînără şi mai voinică. A făcut cu Dacia şi un soi de tur prin ţară, pe la începutul anilor ’80, şi are o istorie cu benzina pe care o povesteşte de sute de ori: cum avea un rezervor făcut de el la atelier, ascuns în portbagaj, cum cunoştea un tirist cu care s-au întîlnit undeva pe drum şi le-a dat ăla din benzina lui, la schimb cu nişte salam, cum era să fie prins, cum s-a speriat Elisaveta şi a făcut o criză de ficat.
Tataie e orăşean. Are atîtea istorii de familie din casa de pe Traianul vechi că stau nepoţii cu gurile căscate ascultîndu-l. Acuma stă la bloc. Casa a fost retrocedată. A înghesuit toată mobila aia greoaie şi lucioasă în două camere. Masa de sufragerie tot în mijloc stă; e mîndria Elisavetei care o lustruieşte zilnic pe sub milieuri, chit că toată lumea se loveşte la degetele de la picioare în labele alea florentine, de leu fals, pe care se sprijină.
DE ACELASI A
