De la refuzul funcţionarului sau funcţionarei de stat de a da curs cererii legitime a unui cetăţean, la refuzul înaltului demnitar de a-şi recunoaşte incompetenţa sau măcar greşeala, abuzul îmbracă în societatea noastră o mie de haine. Mă revoltă când şoferul autobuzului 133 refuză să mai deschidă uşa unui călător întârziat, deşi n-a pornit încă, dar mă revoltă şi când administratorul unui restaurant sau hotel aparţinând altcuiva îşi face de cap acolo de parcă ar fi moşia lui tac-su. Ce să mai spun de abuzurile celui cocoţat în urma votului popular în fruntea ţării, unde moşia lui tac-su devine, brusc şi nu o dată, toată ţara, fostul „birou" al lui N. Ceauşescu. Constantin Noica vorbea, acum câteva zeci de ani despre civilizaţia untului, reprezentată de R. F. Germania. Noi, astăzi, ce să spunem? Că trăim în civilizaţia abuzului, fie ea şi unsă puţin, pe la margini, şi numai pentru unii, cu unt.
De obicei, cuvântul abuz pare minor în comparaţie cu marile crime comise în numele puterii sau al interesului public. Dar nu-i deloc aşa. Abuzul are grade nenumărate. Dacă la nivel micro abuzul atinge zilnic un număr restrâns de persoane, celorlalţi fiindu-le indiferent, la nivel macro el ne prejudiciază pe toţi deodată şi tot timpul. Odată, demult, dl Traian Băsescu ne-a spus că România e ca o navă, iar domnia sa căpitanul. Lumea se va fi gândit: ce frumos le zice dom' preşedinte! Numai că, la o analiză mai atentă, s-ar fi observat că, pe o navă aflată în marş, căpitanul are drept de viaţă şi (aproape) de moarte asupra echipajului. O fi fost acesta visul dlui preşedinte, numai că principiile democratice nu permit identificarea aceasta abuzivă. Aşadar, poate că n-ar fi greşit să ne gândim de trei-patru ori înainte de a striga ura la orice metaforă aparent nevinovată care ne este azvârlită în obraz de acolo de sus.
Ştefan cel Mare, acum şi Sfânt, îşi considera ţa
