Prin Principatele Române, serviciul sanitar se organizează treptat-treptat, grăbit mai ales de epidemiile de ciumă, holeră, lingoare sau patimă lumească (sifilis). El este, ieri ca şi astăzi, condiţionat de resursele financiare precare sau de absenţa personalului. De pe la 1780 pînă la 1860 se perindă o suită de medici din ce în ce mai numeroşi, unii de foarte bună calitate, mulţi doar şarlatani fără diplomă şi specializare, apăruţi în vremuri de boli, în oraşe şi tîrguri, profitînd de laxitatea sistemului. De pildă, la 1804, Bucureştiul are trei medici comunali: Constantin Darvari, Silvestru Filitis şi Constantin Caracaş, puţini faţă de cerinţele unei capitale. Ceea ce favorizează proliferarea şarlatanilor, în ciuda controalelor periodice cerute de domnie.
Devenit medic comunal, aşadar angajat în folosul comunităţii, un medic intră pe lista de plată a statului care îi oferă o leafă mai mare sau mai mică, ţinînd cont de competenţe, faimă sau locul unde îşi exercită profesia – la Bucureşti sau Bîrlad, în spitalul Sfîntul Pantelimon sau în vreo şcoală. Un contract, semnat între doctorul Stavri Moscu şi Casa doctorilor din Iaşi, oferă informaţii cu privire la activitatea, obligaţiile şi drepturile unui medic. Mai întîi de toate: practica medicinii oricînd şi pentru orice – „mă oblig să vin în toate casele unde sînt bolnavi în diferite stări, la cerere, ziua şi noaptea, fără nici o vorbă (fără nici o împotrivire)“; asiduitatea şi îngrijirea indiferent de obraz – „în orice timp şi la orice bolnav, la cerere va trebui să plec, şi cu orice chip să mă stăruiesc pentru uşurarea bolnavului şi după posibilitatea mea, pentru restabilirea sănătăţii lui“; fără pretenţii de plată sau alte foloase – „nu trebuie să cer de la bolnav nici o plată, ci să mă mulţumesc cu ceea ce vor binevoi să mă răsplătească suferinzii pentru servicii, iar faţă de acei cari nu vor fi în stare