Sînt o „fată de oraş“, născută şi crescută în Bucureşti. Sună, probabil, pentru unii, a laudă, dar nu asta era intenţia mea; vreau pur şi simplu să spun că nu am împărtăşit în totalitate privilegiul (din punctul meu de vedere) altora: şi anume să merg în vacanţe la ţară, să zburd în aer liber cu mieii, vacile şi găinile, să mă joc cu verii şi verişoarele prin iarbă, fîn sau păpuşoi…

Bunicii mei (unii dintre ei) erau de la ţară, ba chiar dintr-o zonă frumoasă, cea de pe lîngă Cîmpulung Muscel. Acolo au o „casă părintească“, dar la comun cu o serie de alte rude, întotdeauna mai active şi mai „pe felie“ decît ei: ţin minte că de cîte ori voiam să ne ducem, casa era ocupată. Nu era – se poate spune – o „ţară“… reală. Casa, da, arată aşa cum trebuie, cel puţin în imaginaţia mea literaturizantă: e lungă, albă şi cu prispă pe tot cuprinsul. Azi spun că este frumoasă, şi chiar tradiţională. Pe atunci nu ştiam s-o apreciez destul: e drept că nici nu văzusem puzderia de locuinţe hidoase şi kitschoase ce au împînzit, acum, satele.

Puţinele dăţi cînd ne duceam însă acolo, nu trăiam strict „ca la ţară“. Sigur, luam apă de la fîntînă şi ne spălam rufele la gîrla din spatele casei. Dar parcă nu era destul: acţiunile astea, copil fiind (şi deci nu cel care ducea greul) îmi păreau doar o joacă de-a „viaţa în sălbăticie“. Un experiment fără legătură cu existenţa reală, care se desfăşura într-un apartament de bloc din Bucureşti.

Acolo, desigur, aveam (şi avem şi astăzi) rude. Din păcate, nu eram suficient de apropiată de ele, dintr-un motiv simplu: nu veneam prea des, şi atunci cînd o făceam, aduceam cu noi prieteni din Bucureşti.

Ceea ce nu înseamnă că nu le apreciam, ba, pe alocuri, chiar invidiam. Aveam o verişoară de-a doua acolo (cu care azi sînt prietenă) pe care bunica mi-o dădea mereu drept exemplu: era premiantă, se pregătea pentru Medicină şi cite