Era odată ca niciodată o fată din popor, care îşi vedea de ale sale – ca noi toţi. O chema Luminiţa. Într-o bună zi, mai-marii neamului au pus-o să stea în capătul tunelului, fără să-i spună altceva decît atît: cînd o s-o vadă lumea dinspre celălalt capăt al tunelului, o să fie bine pentru toţi.

Aşa că se aşeză cuminte pe-o piatră şi se puse pe aşteptat, sperînd că oamenii vor veni s-o vadă. Dar din întunericul tunelului nu răzbătea nimic. Trecură zilele şi nopţile, şi ea stătea liniştită – că doar o trimiseseră mai-marii ţării... După o vreme, un om milos i-a adus un televizor: „uite, fată, să mai vezi şi tu ce se întîmplă prin ţară, trece timpul mai uşor; că aşa facem şi noi pe la casele noastre...“ Bucuroasă, fata începu să se uite la tot felul de programe distractive şi simţi că, în sfîrşit, are şi ea un rost. Ruptă de lume cum fusese pînă atunci (de pe vremea lui Victor Ciorbea încoace), habar n-avea ce minunăţii se petrec: oamenii cîştigau bani la bingo, la loto ori dansînd unii pentru alţii, blondele făceau concursuri cu alte categorii de oameni ai muncii, nişte fătuci umblau fericite după un burlac încercînd fiecare – în ochii lumii – să-l cucerească, era plin de vedete care se bîrfeau unele pe altele, iar între toate astea se dădeau reclame la tot felul de lucruri bune şi frumoase despre care ea, cînd fusese trimisă la tunel, nici măcar nu auzise. Pe la unele emisiuni cam plicticoase, în care nişte bărbaţi serioşi („ăştia or fi mai-marii neamului?“ – se întrebă fata) vorbeau despre lucruri complicate, mai venea vorba şi despre ea: „Păi, a trecut atîta timp şi tot nu vedem luminiţa de la capătul tunelului“ – zicea vreunul.

Aşa că – într-un amestec de curaj, orgoliu regăsit („adică despre mine se vorbeşte mai puţin decît despre Elodia aia?“) şi dorinţă de le face oamenilor un bine – porni prin întunericul tunelului şi nu se lăsă pînă nu ajunse