- sau Să batem (iarăşi) cîmpii! -
Deşi în articolul trecut apreciasem că voi călca, vorba ceea, alăturea cu drumul (profesional) doar o săptămînă, iată că mai fac un pas afară din calea cea sigură şi asfaltată care duce spre teatru şi o iau pe cîmp, prin bălării, spre... – cum să-i zic? – fiinţa noastră etnică. Sună cam pompos, cam pretenţios, aduce a savantlîc de cafenea, mai ales la vreme de vacanţă, dar, pur şi simplu, nu găsesc cuvinte mai potrivite. Mă rog... Îl invoc din nou ca model, pentru a-mi scuza demisia cronicărească, pe John Steinbeck, cu a sa Joia dulce şi acele capitole „de evaziune“ intitulate „Să batem cîmpii“. Nu visez să mă compar cu el; preiau, numai, un procedeu care mi s-a părut inteligent şi, mai cu seamă, eficient. Eficienţa este, de altfel, una dintre problemele noastre naţionale...
Ca tot românul salariat, de cîţiva ani încoace, şi eu primesc retribuţia lunară a muncii pe care o prestez „cu zel şi activitate“, cum zice (evident) Caragiale, nu „în mînă“, ci, prin intermediul unui „card“, la o bancă. Mai exact, prin intermediul cardului am acces la retribuţia depusă la bancă. De regulă, nu scot toată suma la data cînd „intră“; iau doar cît îmi trebuie într-un moment sau altul. Aşadar, banca are la dispoziţie, spre a-i rula pentru scopuri şi nevoi proprii, nişte bani pentru care nu-mi plăteşte nici o dobîndă; foloseşte, altfel spus, fără vreo obligaţie, banii mei. Acum cîteva seri, avînd nevoie, pe neaşteptate, de „lichidităţi“, mă duc la un bancomat (zis ATM în limbajul de specialitate) aflat pe lîngă casă; nu era al băncii care îmi găzduieşte veniturile, căci, întîmplător, aceea nu are filiale în zona mea; ori nu mi-au ieşit în cale pînă acum. Trebuie să subliniez că, pe strada unde locuiesc, aflată în ceea ce se cheamă un „cartier“ (mărginaş, popular, muncitoresc etc.) există, una lîngă alta, pe alocuri, şi pe o porţiune de c
