Mă sună o jurnalistă să mă întrebe cum stăm cu criza. Mai exact, care sînt efectele ei bune, pozitive. Îmi dau seama că se aşteaptă să îi răspund despre faptul că am învăţat să ne gestionăm mai bine bugetele, să nu mai facem credite, să nu consumăm mai mult decît ne permitem, acele asumpţii tacite care sînt larg acceptate la noi ca baze ale crizei. În mintea mea apare însă un economist italo-american, Franco Modigliani. Acesta scria pe la jumătatea secolului trecut despre modul în care indivizii şi societăţile îşi ajustează consumul curent, pornind de la experienţa cîştigurilor anterioare şi de la prognoza subiectivă pe care o au asupra veniturilor viitoare. Cel puţin din acest punct de vedere, aşa-zisul consum excesiv – despre care se spune că a precedat criza din România – nu cred că a existat. Mai degrabă a fost vorba de mecanisme de informare defectuoase. Acestea au fost probabil generate în parte de tare mai vechi ale populaţiei, cu o instrucţie şcolară nu tocmai ridicată şi relativ tradiţionalistă în raport cu standardele contemporane. Lor li s-a adăugat funcţionarea defectuoasă a instituţiilor create de societate (şi) pentru a produce input de calitate în astfel de situaţii, avertizîndu-i din timp pe cetăţeni asupra iminenţei unei recesiuni. Mă refer aici în primul rînd la instituţiile guvernării, dar şi la media şi la organizaţiile implicate în cercetarea economică şi socială.

Şcolit în anii comunismului, criza se asociază în mintea mea, şi probabil nu numai a mea, cu criza din 1929-1933, ilustrată de o fotografie din manualul de istorie de prin anii 1980. În imaginea cu pricina, un capitalist veros, american şi fermier, arunca conţinutul unei găleţi cu lapte pe tarla, în loc să ofere conţinutul copiilor sărmani ce nu aveau de mîncare. Vroia astfel să menţină un preţ ridicat al laptelui, ni se explica în carte. Pînă una-alta, la noi, la televizor,