Pînă în 1989 ni se spunea că totul e bine, că trăim într-una dintre cele mai minunate societăţi din cîte există pe planetă. Mulţi vedeam şi ştiam că lucrurile stau exact invers. Surpriza a fost să constatăm că unii chiar au crezut ce le spunea propaganda oficială. După 1989 am început cu toţii să ne plîngem. Din coma societăţii ceauşiste ne-am trezit într-o tranziţie chinuitoare şi lipsită de perspective. După zece ani de frămîntări şi de dominaţie economică a unui termen lansat pe vremea Guvernului Văcăroiu – „creştere negativă“, a apărut o oază de speranţă. Prin 1999 ni s-a spus că, pentru prima oară de la Revoluţie, România a înregistrat creştere economică.

N-am perceput bine ce înseamnă asta şi ne-am temut că poate fi din nou vorba de propagandă sau de vreo interpretare trasă de păr. Tendinţa s-a menţinut şi în anii următori. Au venit integrările în NATO şi Uniunea Europeană şi în faţă a început să ni se dezvăluie societatea de consum cu toate beneficiile ei. Era pentru prima dată după şase decenii cînd românii descopereau că se poate trăi fără crize şi fără lipsuri cronice de un fel sau altul.

În 2007 şi 2008 a început a se vorbi de criza economică mondială. Ni se spunea că e la alţii, nu la noi. În 2009 ni s-a spus că e şi la noi. Nu s-a simţit însă mare lucru şi ne-am zis că aşa or fi crizele din capitalism, incomparabil mai uşoare decît perioada comunismului. În 2010 însă, într-o zi preşedintele a apărut la televizor şi a spus că taie salariile şi pensiile. Era ceva concret şi inevitabil. Scurtă a fost fericirea. Vechile imagini ale unui trai greu au reapărut în mintea oamenilor. Pare că ne-am regăsit matca firească a greutăţilor şi necazurilor... a lamentărilor.

Au început apoi măsurile bîlbîite şi întrebările. Cine şi de ce ne-a pedepsit din nou cu o criză? E o criză reală sau doar o scuză pentru ce ni s-a furat? Nu cumva e un nou pre