Celor care s-au născut după 1990

În urmă cu cîteva luni, într-o seară, puţin după ora 10, s-a oprit lumina. Iniţial am crezut că era vorba despre o întrerupere scurtă, aşteptînd din clipă în clipă ca becurile, dar mai ales televizorul cu filmul său de pe HBO, care ajunsese la momentul dezvălurilor spectaculoase şi a demascării criminalului, să se reaprindă. Însă nu s-a întîmplat aşa. Am rămas în întuneric mai bine de două ore. Şi pentru că în astfel de momente nu ai ce face, te gîndeşti, dar mai ales îţi aminteşti. Mi-am amintit de lungile seri ale copilăriei mele (atunci cînd nu erau filme pe HBO), petrecute în beznă şi sub plapumă, într-un apartament asemănător cu cel în care locuiesc acum, doar la cîteva blocuri distanţă. De senzaţia de oprire a timpului pe loc şi de încremenire într-un lung stop-cadru, ca şi cum viaţa, oraşul cu toţi oamenii lui ar fi încetat să mai existe. Trei oameni – o familie – îmbrăcaţi în halate de molton, îngrămădiţi unii într-alţii sub plapumă, pentru că radiatorul care încălzea „camera de iarnă“ (adică cea mai mică dintre încăperile apartamentului unde iarna era o temperatură suportabilă, datorită „aparatelor casnice“ care compensau lipsa căldurii din calorifere şi unde ne strîngeam cu toţii) nu mai funcţiona fără curent electric. Linişte şi, din cînd din cînd, un zumzet de voci, de la un radio cu baterii de prin vecini.

Serile fără lumină de atunci se scurgeau într-o resemnată aşteptare. În anul 2010, plictiseala se instalează aproape imediat şi ne dăm seama cît de dependenţi sîntem de obiectele din jurul nostru care la o pană de curent devin simple elemente de decor. Cît de nerăbdători sîntem să aflăm finalul filmului de pe HBO. Aşteptarea era întreruptă la răstimpuri de unul dintre noi care se ridica din pat, ca să se uite pe geam la ferestrele blocului de vizavi unde singurele semne ale locuirii erau pîlpîirile lumîn