M-am întîlnit deunăzi cu un coleg din Universitate, faimos pentru devotamentul său în munca de cercetare. Ani de zile s-a închis prin biblioteci, refuzînd obstinat orice distragere de la complicatele lui investigaţii academice. O asemenea „distragere“ (respinsă convulsiv, ca într-un straniu ritual exorcizant) a fost, se înţelege, munca administrativă. Deşi o tentaţie pentru mulţi universitari – datorită perspectivelor de vizibilitate pe care le oferă –, funcţiile de orice fel nu l-au tentat deloc, în trecut, pe amicul meu. Dimpotrivă, a fugit de ele cu o înverşunare aproape patologică, strigînd mereu, cînd „pericolul“ electoral se contura la orizont: „Pe mine şef (de colectiv, departament etc.) mă veţi putea face doar mort. Împăiat, da, sînt de acord să mă aşezaţi pe fotoliul de Decan, tot aşa cum spaniolii l-au pus pe Cid, îmbălsămat, în şaua calului, pentru a-i mai speria o dată pe mauri.“ Acum, poate că vă întrebaţi, justificat, de ce ar fi vrut lumea atît de mult ca Nicu (numele, să spunem, vechiului meu prieten şi coleg) să le fie şef? Este el cu adevărat un personaj strivitor de charismatic, un potenţial lider epocal? N-aş merge pînă acolo. Nicu rămîne un ins, în aparenţă, banal, cu un comportament public, observam mai devreme, mai degrabă auster. Totuşi, se ştie, oamenii s-au cam săturat, inclusiv în Universitate, de marile „profiluri“ de conducători, preferînd indivizii serioşi, cu garanţia eticii profesionale la vedere. Or, aici Nicu era imbatabil. Trăia doar pentru muncă şi nimeni nu-l ştia să fi făcut vreun compromis în viaţa sa. Nici roboţii japonezi nu ar fi reuşit să-l învingă la precizie şi intransigenţă.

De aceea, ani la rînd, în preajma alegerilor, amicul meu devenea parcă mai ursuz şi mai izolat ca oricînd. Se strecura ca o potîrniche pe culoarele facultăţilor, căutînd drumurile cele mai scurte spre amfiteatre ori biblioteci. Dacă un nefer