Dorm într-un cort. Unul imens. N-am mai văzut corturi aşa de mari pînă acum. Are paturi suprapuse, o „saltea“, adică un burete chior, şi un sac de dormit. Bine, sacul de dormit a trebuit să mi-l aduc eu însămi, pentru că altfel mă înveleam cu două pături, iar pe frigul şi ploaia de-afară, nu ştiu cum aş rezista. Necesităţile mi le fac într-un weceu ecologic de plastic, căsuţele acelea în care ţi-e frică să intri, ori de teamă să nu te ia maşina pe sus, ori pentru că nu ştii ce balauri găseşti înăuntru. Dar nu, aici hîrtia igienică curge valuri. Mă spăl într-un vagon care are la comun duşuri şi chiuvete. Mănînc la o plimbă-tava tot felul de paste şi cărnuri cu legume servite de o armată de tineri cu bonetele de hîrtie, şorţuri şi mănuşi de plastic. Fiecare îşi face reclamă mîncării pe care o reprezintă. Unii sînt aşa de fragezi la vîrstă încît nici nu ştiu prea bine ce au în tavă. Dar sînt amabili şi veseli. Voluntari, ca şi mine, la Crucea Roşie.

Ne aflam la Solferino, Italia, undeva la mijlocul drumului dintre Milano şi Verona, undeva în cîmp, acolo unde a luat fiinţă Mişcarea de Cruce Roşie şi de Semilună Roşie. Facem parte cu toţii din staff-ul taberei care are loc în fiecare an la sfîrşitul lunii iunie, din 1992, pentru a sărbători naşterea Mişcării. Acum cei 12 kilometri dintre localităţile Solferino şi Castiglione sînt parcurşi tot pe jos de voluntarii din întreaga lume, după cum făceau şi femeile de prin partea locului, pentru a-i ajuta pe răniţii din Războiul de Independenţă al Italiei. Însă nu cu lacrimi şi durere, ci cu făclii (fiaccole în italiană) şi cu voie bună. Toată lumea cîntă. Toţi fac schimb de embleme naţionale, se fotografiază. Ba, se şi pupă cu localnicii care îi întîmpină pe drumeţi cu steagurile Crucii Roşii şi ale Italiei, arborate la geamuri şi balcoane. Aceasta este Fiaccolata, punctul culminant al reunirii voluntarilor Mişcării