Japonezul are o vorbă: moartea achită toate datoriile. Românul invocă moartea în cel mai imoral mod atunci şi, de obicei, cînd se îndatorează fără datorii. „Să moară mama!“ este garanţia supremă pentru promisiuni fără acoperire. Nu aşa a parcurs România douăzeci de ani de capitalism? „Să moară mama! – că vom da banii înapoi la Bancorex“, „Să moară mama! – dacă nu vom veghea pentru tine să dormi liniştit“, „Să moară mama! – că o să trăiţi bine“… În ţara lui „Să moară mama!“ necrofagia este un mod de viaţă, cel care ne-a dus spre sfîrşitul fatal. (Analiştii economici definesc recesiunea din România ca un factor corecţie a derapajelor macroeconomice determinate de politicile prociclice ale guvernărilor ce au gestionat în mod incorect, culpabil chiar, nouă ani de creştere economică. Nu voi continua însă comentariul cu asemenea cuvinte pentru că indignarea nu se manifestă în termeni de specialitate.)

Deşi se spune că guvernanţii noştri aleargă după ciolan, cei care ajung la putere se aleg întotdeauna cu fleica. Fiecare nouă formaţiune politică venită la putere a hrănit poporul dornic să devoreze vinovaţi, cu ciosvîrte din stîrvul guvernării precedente. Puşi în situaţia de a oferi poporului soluţii pentru traiul de mîine, şi nu carne expirată, se trece la modul de comunicare al mortului din păpuşoi. Devorînd trecutul imediat, fiecare nouă echipă de guvernare şi-a creat un modus vivendi, chiar dacă asta a presupus îngroparea viitorului.

„Capitaliştii au construit în anii ’30 o industrie modernă. Comuniştii s-au îmbogăţit ruinînd fabricile naţionalizate. Apoi au venit noii capitalişti care s-au îmbogăţit vînzînd la fiare vechi fabricile distruse de comunişti. Sîntem o ţară de necrofagi.“ Nu sînt vorbele mele. Ci ale unui bătrîn puşcăriaş. L-am întîlnit zilele trecute în Spitalul de Pneumologie Filaret. Resemnat, fumînd o ţigară pe scara secţiei de radiologie