Zilele astea am citit o carte care m-a lovit în moalele capului - „România postsocialistă" de David A. Kideckel (http://www.romanialibera.ro/arte/carte/un-universitar-american-ii-reabiliteaza-pe-mineri-197292.html). Antropologul american analizează cu precizie chirurgicală cum s-a degradat după '89 statutul muncitorilor din România, pornind de la observaţia că după '89 muncitorii au devenit, în discursul media, „băieţii răi" ai tranziţiei, cei care se opun privatizării şi îndepărtează investitorii. Acest discurs antiproletar s-a cristalizat foarte repede, o dată cu primele mineriade, şi a tot crescut: să ne amintim de pamfletele media care făceau din muncitori „bizoni", de glu­miţele condescendente cu „noi muncim, nu gândim" sau de filmul „Prea târziu", al lui Pintilie, care vedea minerii ca suboamenii subteranelor („urangutani programabili la cerere", în cuvintele regizorului). Kideckel crede însă altceva, anume că muncitorii au fost, de fapt, marile victime ale tranziţiei: şi-au pierdut serviciile în urma disponibilizărilor, şi-au neglijat sănătatea, s-au îmbolnăvit de stres, s-au trezit aruncaţi într-o lume străină, care îi privea cu ostilitate; or, în această ecuaţie, atât de blamata Vale minerească a Jiului a reprezentat un pol extrem al durităţilor tranziţiei, un fel de „mai rău de atât nu se poate". OK, o să spuneţi, dar astea sunt lucruri ştiute - şi nu pot să vă contrazic. Or, dacă autorul spune lucruri ştiute, de unde vine şocul noutăţii? E simplu - spre deosebire de cărţile narcisiste ale elitelor româneşti, care timp de 20 de ani nu au obosit să scoată ţap ispăşitor pentru starea proastă a ţării „bizonii" din clasa muncitoare, Kideckel se apropie cu empatie de această atât de urgisită categorie socială; pe scurt, el încearcă să înţeleagă acolo unde, timp de 20 de ani, alţii au acuzat la nesfârşit. În România, să te ocupi de soarta majoritarilor din clasa