Inflaţia rămâne o bătaie de cap în România. Chiar şi în condiţiile în care presiunile deflaţioniste există şi la noi. Contracţia creditului, scăderea vitezei de rulare a banilor, dezinteresul pentru achiziţia activelor, reducerea salariilor şi valurile de concedieri, rebalansarea bugetelor familiale dinspre consum către efortul rambursării împrumuturilor, reducerea volumului remiterilor românilor care muncesc în străinătate, stresul din imobiliare, saturarea pieţelor pe unele categorii de bunuri de larg consum, îngustarea fluxului investiţional din Occident, constrângerile bugetare, nu în ultimul rând neîncrederea în viitorul economiei româneşti sunt fenomene care împreună ar trebui să pună la pământ preţurile. În pofida pieţelor interne slab concurenţiale, în pofida memoriei inflaţioniste a anilor '90 a populaţiei, în pofida deprecierii leului, finalmente în pofida majorării TVA.

Cu toate acestea, abia dacă ne gândim la dezinflaţie. Banca Naţională, în ţintirea inflaţiei, a avut în acest răstimp de la declanşarea crizei un inamic redutabil: creşterea preţurilor administrate. Chiar la începutul anului guvernatorul Mugur Isărescu arunca vina pe ţigări. Pe drept cuvânt. Dacă ne uităm la datele raportate de Institutul Naţional de Statistică, vedem că în intervalul decembrie 2009 - iulie 2010, în timp ce indicele preţurilor la principalele mărfuri şi servicii a urcat la 105,42, iar la produsele nealimentare la 108,03, pentru tutun şi ţigări, majorările repetate de accize au dus indicele la 125,5. Uluitoare scumpire! Prilej pentru a se mai reduce numărul fumătorilor din România.

Cu toate acestea, supraaccizarea unor produse, fie ele de lux sau vicioase, pune în discuţie problema principiului libertăţii pieţelor care a fost într-atât de clamată în anii '90. Vedem că după ce l-am repudiat pe Ceauşescu şi economia centralizată socialistă, acum acceptăm de la B