La baza piemontului Văratic, spre Şieu, la doar 35 de kilometri de Sighetu Marmaţiei - cel de-al doilea municipiu al Maramureşului -, scăldată de Valea Botizei, e încremenită, „parcă de-o eternitate şi ceva", Ţara vopsitorilor de covoare. Din secretul folosirii pigmenţilor vegetali (obţinuţi din scoarţă de arin, coji de ceapă, coji de cireş etc.), botizenii au dezvoltat o artă extrem de apreciată astăzi de puzderia de turişti ce caută Maramureşul autentic. Întinse pe garduri, multe ridicate din stâlpi de beton, din păcate, dintr-un motiv care scapă celor care vin acolo în căutarea unui trai arhaic, covoarele din lână, cu motive tradiţionale şi viu colorate, „fac mai mult decât o reclamă la televizor", spun proprietarii numeroaselor pensiuni din comună, aproximativ 70. Iar turiştii nu sunt puţini. Botezate chiar cu numele proprietarilor - Floricica, Creţuca, Trifoi, Ana, Petreuş etc.-, cele mai multe agropensiuni au fermă proprie, iar găzdoaiele îi îmbie pe turişti să guste musai din bucatele tradiţionale. Botizencele sunt printre cele mai pricepute maramureşence în arta gătitului şi au cămările doldora de bunătăţi. Poate singurul regret se îndreaptă către modernizarea sfâşietoare a simplităţii maramureşene. Pensiunile sunt dotate cu barbeque, seif la recepţie, terase, internet şi plasme, ba chiar unii proprietari îţi spun cu mândrie că au „rumservis".
Copacul cu oale
În curţile localnicilor se mai păstrează obiceiul ornării unui păr cu oale colorate, semn că gospodarii au zestre bună pentru fata de măritat, iar botizenii încă mai poartă portul tradiţional, păstrat în lăzile de zestre ale bunicilor. Pe lângă peisajul mirific, la Botiza turiştii nu pot să rateze Biserica „Sfânta Paraschiva", cioplită de meşterii din Vişeu de Jos în secolul al XVIII-lea şi adusă în Ţara vopsitorilor de covoare în anul 1899, când a fost pictată de zugravul Iuga Dionisi
