(Apărut în Dilema, nr. 540, 8 - 14 august 2003, la tema "Starea filmului")

De multe ori am fost întrebat: "De ce sînt proaste filmele româneşti?" sau "De ce actorii joacă prost?" sau "De ce nu fac şi românii filme ca americanii?". De fiecare dată, neştiind exact ce să răspund, am privit jenat în pămînt. Din păcate, oricît de neavizate şi de stîngace ar părea, aceste întrebări sînt justificate şi nu lipsite de bun simţ. Chiar aşa: de ce joacă prost actorii noştri?

Ştiu că e absurd să te aştepţi ca cinematografia să funcţioneze normal într-o ţară în care nimic nu funcţionează normal. Într-o ţară în care cei mai mulţi trăiesc de azi pe mîine, şcolile se năruie, iar sănătatea a devenit un lux; într-o ţară în care parlamentarii moţăie prin şedinţe, iar studenţii se gîndesc cum să fugă mai repede spre vest; într-o ţară în care electoratul este reprezentat de Mitică Dragomir şi Ion Dolănescu, cinematografia nu poate fi mai performantă decît, de pildă, agricultura. Aşa este. Dar eu sînt regizor de film şi pe mine mă doare mai tare că în România se fac filme proaste decît că în nu ştiu ce judeţ nu a fost depăşită producţia la hectar. În plus, pîinea făcută la noi este comestibilă, în vreme ce filmele sînt cu totul indigeste.

În România mersul la cinema costă mai mult decît îşi poate permite un cetăţean cu salariu mediu, iar cînd i se întîmplă să iasă din casă pentru a merge la film, acesta va alege, cu siguranţă, o producţie americană. Dacă optează totuşi pentru un film românesc şi dacă n-a adormit în timpul proiecţiei, va ieşi din sală dezamăgit şi indignat. Să plăteşti ca să vezi un film românesc este un semn de bunăstare, un moft, dacă nu chiar o dovadă de masochism.

A doua ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania - care s-a încheiat la sfîrşitul lunii mai - a găzduit o secţiune specială numită "Romanian Days". În cadrul acesteia a