(Apărut în Dilema, nr. 118, 14 aprilie 1995)
Nu toate meritele sînt durabile, iar unele nu-s nici măcar recunoscute. În evoluţia mijloacelor de comunicare, spre exemplu, rolul sacoşei de plastic e complet ignorat; cu toate că o parte din sociabilitatea noastră din ultima jumătate de veac ei i se datorează. A simplificat relaţiile, a democratizat ierarhiile, a făcut să circule, mai repede decît prin canalele special destinate acestui scop, ştiri de care aveam nevoie.
Întîlnirea întîmplătoare dintre două persoane cu sacoşe pline în mînă a fost uneori importantă ca un coup de foudre: “nu vă supăraţi (gest spre produsele/obiectele ce se zăreau prin limpezimea ambalajului subţire, foşnitor), unde aţi găsit?”: carne pui, Istoria religiilor, sare, vată, Perlan alb, Agatha Christie, hîrtie igienică, ulei etc.
La întrebarea bruscă nu trebuia să se adauge nici salutul, nici prezentarea necesară: două fiinţe umane stabileau rapid legătura doar printr-o privire aruncată de una în sacoşa celeilalte. S-ar putea spune că înaintea unor curente de aiurea, ce-şi propuneau programatic renunţarea la diferite tabuuri, noi am dobîndit, în bună măsură, experienţă în această direcţie prin simplul fapt că nu ne-am despărţit atîţia ani de pungile de plastic ce ne-au echilibrat mersul şi existenţa. Ca şi în dosarele personale sau în corespondenţa cenzurată, nici în sacoşe nu era chip de ascuns ceva, nimic care să rămînă secret, nimic ce nu era cazul a fi expus ochiului vigilent al celor din jur. Consecinţă a transparenţei, gradul de colaborare, chiar de “intimitate socială” - s-a amplificat; din multele cazuri, alegem amintirea unei cozi la mandarine, la Unic, în iarna 1966, primul an în care începuse să funcţioneze decretul de planificare a natalităţii. Pe lîngă rîndul gălăgios, înaintînd greu, a trecut cineva, ieşit din farmacia de alături, fluturînd o sacoşă bur¬duşită d
