Marea doamnă a muzicii lăutăreşti a lucrat mai mult de doi ani la volumul care va apărea în curând. La cei 72 de ani ai săi, Gabi Luncă vorbeşte cu seninătatea unui tânăr despre întâmplări pe care le-a trăit cu jumătate de secol în urmă.
„Adevărul": Cartea autobiografică la care aţi muncit mai bine de doi ani va apărea pe piaţă în curând...
Gabi Luncă: Cred că această carte va fi un lucru nemaipomenit. După ce am citit-o, parcă nu-mi venea să cred că eu am făcut-o. Voi face lansarea într-una dintre săptămânile care vor urma. Cred că o să fie un lucru bun, pentru că nu m-am grăbit, am vrut s-o scriu pe îndelete. Puteam s-o fac în câteva luni, dar aşa a îngăduit Dumnezeu. Pentru un lucru bun, trebuie muncă.
Citiţi şi:
Pippo Delbono: „Învăţ să mor în fiecare spectacol"
Nobel pentru un pesimist
Spuneaţi, la un moment dat, că această carte a fost dorinţa soţului dumneavoastră, Ion Onoriu. Vă simţiţi împlinită acum, că aţi reuşit să aşterneţi pe hârtie viaţa de artişti?
Da. Îmi spunea că, dacă ar scrie el o carte, i-ar trebui kilometri întregi de hârtie ca să povesteacă toate amintirile noastre şi toate lucrurile prin care am trecut. Dar s-a stins şi nu a mai apucat... Odată mi-a căzut un caiet studenţesc în mână şi am început să scriu. Primele cuvinte au fost: „Acest caiet va fi o amintire de neuitat pentru familia mea". S-a aprins o scânteie în mintea mea şi de acolo am început.
Cu ce aţi început cartea?
Am început să povestesc despre satul meu natal, Vărbilău, din Prahova. Un loc care mi-a rămas în minte este podul de peste gârla de lângă sat. Îmi aduc aminte şi azi, era un pod mare, iar când ploua, noi, copiii, ne duceam acolo, la pod, să vedem ce a adus apa de sus, din munte. Acolo, lângă acel pod, mama mea s-a îmbolnăvit. Mi-a povestit bunica mea, care m-a cresc
