Curtea Marelui Ban de Drăgăşani a răsuflat uşurată: Banca Centrală Europeană şi-a impus punctul de vedere şi Guvernul nu va mai putea să taie un sfert din leafa amploaiaţilor BNR, pe motiv că aceştia nu sunt plătiţi de la Buget!
Dar de unde? – aş întreba eu, ca prostu’, însă îmi dau iute seama că tocmai BNR este cea care produce banii, în tiparniţa proprie, aşa că nu are nevoie să-i ia de altundeva.
Condusă cu mână de fier de peste 20 de ani, de acelaşi Mare Ban, pe numele său de alint Mugur Isărescu, Banca Naţională este un stat în stat. Unul privilegiat. Un turn de fildeş din care guvernatorul scrutează zările prin binoclul său şi vede: ba cum cad ca popicele primele bănci private, sub povara creditelor date pe sprânceană propriilor acţionari; ba cum zburdă băncile populare, libere de orice contract, tocând banii depunătorilor; ba cum creşte dolarul sau euro şi scade leul (viceversa nu prea se întâmplă). Iar de acolo de sus, din jilţul poleit cu aur din rezerva naţională, guvernatorul dictează consilierului său personal, blândul domn Vasilescu, felurite prognoze menite să descreţească frunţile guvernanţilor şi să le încreţească pe ale guvernaţilor. Că aceste ucazuri se confirmă destul de rar e o curiozitate a naturii, confirmată de o zicală populară: nimeni nu e profet în ţara sa, chiar dacă locuieşte într-o enclavă privilegiată.
De douăzeci de ani Banca Naţională observă şi avertizează. Uneori ia şi măsuri, dar asta abia după ce felurite nenorociri (pe spinarea depunătorilor, bineînţeles) se întâmplă. De veghe în lanul cu bănci, guvernatorul îşi consolidează piedestalul de supravieţuitor la vârf pe care nimeni nu-l poate egala. El şi regele Mihai sunt adevăratele capete încoronate ale României şi nu m-aş mira să aflu, într-o bună zi, că Marele Ban de Drăgăşani lasă domeniul său bancar moştenire unui vlăstar domnesc. Nu Florin Georgescu, nici Olte
