Am inceput sa scriu de mai multe, de haosul legislativ, de plecat, de lasitate si usi inchise, de scari si iesiri. Au facut-o altii mai bine, nu e blog care sa nu rasufle, pufneasca, tranteasca… bine, nu toate, dar multe, prea multe, semn ca nervii au ajuns intinsi rau de tot. Pentru ca acum nu-i mai criticam pentru ce le fac altora. Acum ne fac noua, ne lovesc din toate partile. Ne lovesc pe toti pentru ca noi suntem mici si agitati si ei sunt mari si nu le pasa. Na, uite tocmai asta vroiam sa evit, s-o iau langa-talanga pe drumul nervilor si criticilor si toate astea. Nu ca nu le-as simti, vreau nu vreau, every fucking day, dar nu si aici, in randurile mele. Ceea ce trebuia sa fie o deschidere de 2-3 cuvinte s-a transformat, iata, intr-un paragraf lung si angoasat. Dar de data asta nu-l mai sterg, desi poate e mai putin coerent decat ce incepusem si stersesem inainte. Nu-l sterg pentru ca, asta e, asta simt, o mare dezamagire. Pentru ca am fost naiva si inocenta, pentru ca am avut de cateva ori ocazia sa raman in alta tara, odata chiar cu un job cat se poate de bun, dar am zis: Nu. 1, pentru ca mi se parea ca nu e tocmai ce mi se potrivea. 2, pentru ca vroiam acasa, pentru ca acasa nu e la fel de roz, dar se poate razbate. Nu trebuie decat sa depun ceva mai mult efort, dar ce conteaza? Nu duc lipsa de entuziasm, o sa iasa. Si iata ce rasplata am primit pentru entuziasmul meu, pentru munca de cativa ani, pentru seri, weekenduri si sarbatori sacrificate. Ca mi-au luat din bani? Ca ma pun sa umblu pe la nu stiu cate ghisee? Nu, nu e asta pedeapsa pe care am primit-o. Pedeapsa adevarata si cea care conteaza este ca nu mai vad luminita, ca nu stiu cand si cum va fi mai bine, ca nu mai vad de ce m-as mai entuziasma, ca vad frustrare, dezamagire si disperare in jurul meu, ca am un nod de nervi in stomac care nu se mai dezleaga. Reusesc sa ma calmez si sa ma distantez