Iubeşte România şi asta pentru că o cunoaşte foarte bine. A studiat şi şi-a susţinut o teză de doctorat în ţara noastră. Acceptă critic şi obiectiv unele momente din istoria noastră comună, dar crede cu tărie şi într-un viitor european comun. Prof. dr. Giuseppe Munarini, corespondent pentru Italia al revistei Ararat, însoţit şi de prietenul său Francisco Marchi, fost pilot militar, s-a aflat pentru câteva zile la Târgu-Mureş, oraş în care intenţionează să revină. Despre România, despre istoria noastră comună, dar şi despre emigraţie şi românii din Italia, într-un interviu în exclusivitate.

Reporter: Domnule profesor, ştiu că iubiţi mult România. Cum aţi ajuns însă să o cunoaşteţi?

Giuseppe Munarini: În 1969 eram student la Universitatea din Padova, an în care, prin Ministerul de Externe al Italiei, am primit o bursă de studii în România, prima dată pentru şase luni, apoi pentru patru luni. Am studiat la Universitatea din Bucureşti şi mi-am susţinut licenţa cu o temă referitoare la poezia lui Lucian Blaga. Adevărul este că mă apropiasem de România mai înainte, graţie profesorului Niculescu care preda atunci la Universitatea din Padova. A doua specializare la Facultatea de litere, am obţinut-o cu o teză despre Ioan Inochentie Micu-Klein. Însă cunoaşterea României, în ceea ce are ea profund şi de valoare mi-a fost facilitată şi de faptul că la facultate, am lucrat câţiva ani cu Cicerone Poghîrc, specialist în lingvistică generală, indo-europenistică, indianistică şi istoria religiilor, profesor universitar şi membru marcant al exilului românesc. De România m-am apropiat şi mai mult prin faptul că urmând studii la Facultatea de teologie romano-catolică din Padova, am decis la un moment dat să le continui cu studii de teologie ortodoxă, la Paris, iar în anul 2000, am susţinut o teză de doctorat la Universitatea din Cluj-Napoca, cu o temă referitoare