Am evitat să scriu despre schimbările legislative privind contractele de drepturi de autor atunci când discuţia s-a dus la nivel de principii. Şi asta din trei motive. Primul: nu mi s-a părut principial corect ca breasla jurnaliştilor, care dispune de o putere simbolică enormă, să abuzeze de această putere pentru a obţine, în esenţă, o exceptare de la norma de bază că la venituri egale ar trebui să plătim cu toţii impozite egale. Al doilea motiv: e evident că trusturile de presă au abuzat de forma veche a legii, plătind tot personalul, inclusiv şoferii şi femeile de serviciu, pe drepturi de autor. Ba chiar şi plata în masă a jurnaliştilor pe drepturi de autor era o formă de abuz, formal vorbind, aproape toţi jurnaliştii din România erau plătiţi cu salariul minim pe cartea de muncă, iar restul, pe drepturi de autor. Era evident că nu e în regulă, un jurnalist e şi el salariat. În plus, jurnalistul mediu din România se va trezi că iese din câmpul muncii cu pensia minimă, doar pentru că exista acest artificiu legal.

Am aşteptat deci să văd cum va rezolva statul o situaţie complicată. Nu mi-a fost clar dacă era chiar nevoie de o nouă reglementare sau dacă se putea rezolva prin aplicarea serioasă a celei vechi. În definitiv, Inspecţia Muncii putea proba şi pe legea veche că o femeie de serviciu nu face muncă de creaţie, chiar dacă dă cu aspiratorul prin redacţii. În general, e o idee proastă să suprareglementezi pentru că autorităţile sunt incapabile să aplice o lege deja existentă. Apoi, am o obiecţie de principiu faţă de moment: industria media este pe butuci, veniturile au scăzut cu mai mult de jumătate, presa cât de cât serioasă e oricum scoasă pe tuşă de tabloide, presa de calitate are un rol public important (de aceea e subvenţionată transparent în unele state europene, precum Suedia). Cu alte cuvinte, statul a creat o facilitate pentru presă în vremuri bu