Nu uita să oprești apa și să stingi gazul și curentul. Sunt ultimele lucruri pe care le verifici înainte de a pleca de acasă. Pentru o perioadă mai scurtă ori mai lungă. Românii își fac bagajele. Și nu pentru a pleca în concediu. De fapt, habar nu au unde or să plece. Pur și simplu vor să plece. Când se vor urca în mașină, avion, tren sau autocar își vor suna prietenii și rudele de prin Barcelona, Paris, Londra sau Toronto, pentru a vedea cine e dispus să-i găzduiască o lună, poate două, până își găsesc ”ceva”.
Prea puțini trăiesc cu speranța că își vor găsi ceva de lucru în domeniul lor. Dar e un lucru de care le pasă prea puțin. Pur și simplu vor să plece. Cât mai departe. Cât mai departe de hă-hă-iturile prezidențiale ori de bălmăjelile ministeriale. Abandonul e total. În ultimele săptămâni am întâlnit prea puțini prieteni care să mai vorbească despre proiecte de viitor în România. E mai mult decât lehamite, neîncredere și deznădejde la un loc. Nici măcar furie nu mai există. Ci doar dorința de a scăpa. De a fugi.
”Tu cât mai reziști?” e întrebarea pe care am primit-o obsedant în tot acest timp. Și la care habar nu am ce să răspund. Pentru că am trecut deja peste termenul pe care mi-l impusesem. Iar faptul că nu am plecat încă nu știu dacă e o dovadă de curaj sau de lașitate. Dacă mi-e frică de ”dincolo”, de însingurare și neadaptare, ori, pur și simplu, e încăpățânarea de a rezista până la capăt, de a refuza înfrângerea, de speranța că, totuși, se mai poate schimba ceva în țara asta.
De dimineață și până acum m-am întâlnit cu prieteni ziariști, instrumentiști de la Operă, colegi de la Uniunea Scriitorilor, prieteni de la o agenție de publicitate și un profesor universitar. Tema plecării a revenit, redundant, în fiecare discuție. Când am ajuns acasă, am observat, aici, pe VoxPublica, aceeași temă. E prea mult. Și nu sunt nici într-atât de naiv
