Dacă nu am fi învăţat cu atât de mult zel lecţia crizelor anterioare, am fi reuşit, poate, să reparăm mai prompt un sistem financiar care prevestea criza ultimilor ani. Dacă istoria îi pedepseşte pe cei care nu învaţă lecţiile trecutului, istoria financiară are o abordare mai sadică: îi pedepseşte şi pe cei care învaţă cu prea mult entuziasm. De fiecare dată, crizele financiare au reflectat slăbiciunile sistemelor de reglementare fundamentate pe învăţămintele criz

Dacă nu am fi învăţat cu atât de mult zel lecţia crizelor anterioare, am fi reuşit, poate, să reparăm mai prompt un sistem financiar care prevestea criza ultimilor ani.

Dacă istoria îi pedepseşte pe cei care nu învaţă lecţiile trecutului, istoria financiară are o abordare mai sadică: îi pedepseşte şi pe cei care învaţă cu prea mult entuziasm. De fiecare dată, crizele financiare au reflectat slăbiciunile sistemelor de reglementare fundamentate pe învăţămintele crizelor anterioare.

Sistemul de reglementare financiară implementat după cel de-Al Doilea Război Mondial a fost clădit pe trei învăţăminte discutabile, ce datează din anii ‘30. Mai întâi, credinţa că principalul motiv pentru care băncile se prăbuşesc este panica deponenţilor, şi nu că principalul motiv al panicii deponenţilor este faptul că băncile sunt în pericol de a se prăbuşi.

Dacă este adevărat că încercând să scapi cu fuga din faţa leilor îi provoci să te atace, atunci există un dram de adevăr în faptul că băncile eşuează pentru că deponenţii intră în panică. Dar este doar un dram, care presupune că aceia care au depozitat sume prea mari pentru a fi garantate, având tot atâta siguranţă ca turiştii într-un parc de distracţii, ar fi imprudenţi dacă ar avea încredere. De fapt, panica are de multe ori un motiv serios. Şi în anii ’30 cele mai multe bănci s-au prăbuşit din cauza unui prost management sau a activităţii ilicit