Ce-ţi spune unul din morţii tăi

cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,

cînd te lasă inima să-l visezi:

„Dragule, în ziua aia cînd soarele de noiembrie

era călduţ ca un cadavru proaspăt

şi eu îţi muream în braţe

nu-mi închipuiam că aici,

unde totu-i înfricoşător de bine,

e un aer tare ca votca, îţi taie genunchii

şi-ţi rîcîie stomacul, încît te aştept

cu fiecare zi tot mai zdrenţuit,

mai matolit, mai lihnit.

Tu nu te grăbi, vezi-ţi de trăitul tău,

eu o duc aici pe picioare

pînă o să vii tu –

ca ciorba acră după beţia dulce,

ca iaurtul peste ficatul cu steatoză,

ca glucoza în venele macerate.

Chiar dacă aerul de aici mă face cirotic,

nu te grăbi, de aici n-am unde să mai mor.

Cred. Aşa că trăieşte-ţi fericirea,

o să te mănînc din ochi cînd o să vii,

n-o să-mi ajungi nici pe o măsea, ce-i drept,

însă o să mă ţii, ca atunci, în braţe

sub soarele călduţ de aici,

şi poate că de data asta o să-mi revin,

îmbrăţişarea ta de mort proaspăt

o să-mi pătrundă ca o injecţie cu adrenalină

în inimă. Fii deci viu, fii fericit de viaţa ta vie,

oricît de ridicolă-i chestia asta.”

Aici te trezeşti cu obrajii arzînd şi creierul

aburind în crăticioara craniului ca un cartof fierbinte,

fiert îndelung pentru o masă săracă.

Ce-ţi spune unul din morţii tăi

cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,

cînd te lasă inima să-l visezi:

„Dragule, în ziua aia cînd soarele de noiembrie

era călduţ ca un cadavru proaspăt

şi eu îţi muream în braţe

nu-mi închipuiam că aici,

unde totu-i înfricoşător de bine,

e un aer tare ca votca, îţi taie genunchii

şi-ţi rîcîie stomacul, încît te aştept

cu fiecare zi tot mai zdrenţuit,

mai matolit, mai lihnit.