Cu volumul şapte, cel care încheie seria "Poveştile bucătăriei româneşti", Radu Anton Roman intră în grupul marilor antropologi români precum Dimitrie Gusti, Artur Gorovei, Antoaneta Olteanu sau Ion Ghinoiu. Deşi însuşi autorul spune că această lucrare este "intenţionat plagiatoare, o compilaţie de la un cap la altul", el nu face numai să citeze sau să preia din munca acestor mari antropologi. El reuşeşte mult mai mult de atât. Prin această carte, pune între aceleaşi două coperţi rezultatele observate şi notate de antropologii de dinaintea sa şi reuşeşte să ateste că aceste cercetări ale lor sunt adevărate. Cum aşa? Simplu: merge, întreabă, ascultă, observă şi notează, întocmai ca un specialist, şi atestă că în România tradiţia încă există şi încă este considerată importantă. La decenii de la ultima lucrare de acest gen, un asemenea adevăr nu poate decât să ne bucure.
ROMÂN = CREŞTIN
În acest ultim volum, Radu Anton Roman ne introduce mai bine ca oricând în viaţa şi obiceiurile românului. Pentru că, dacă până acum am vorbit despre tradiţiile gastronomice din fiecare zonă, precum şi despre ceea ce stă pe masa unui român de pretutindeni, el intră acum, tot prin intermediul mâncării, în sufletul lui. Sacralitatea a avut un cuvânt foarte mare de spus în istoria noastră. Nu degeaba ne spune profesoara de istorie la şcoală că poporul român s-a născut creştin. Şi asta pentru că eram creştini încă înainte de a fi români. De aproape două milenii suntem şi una, şi alta şi iată-ne în secolul al XXI-lea respectând încă tradiţii vechi de când lumea, în care sacralitatea şi hrana sufletească se stabilesc în raport cu viaţa noastră laică şi, implicit, cu hrana noastră cea de toate zilele. Radu Anton Roman ne prezintă aici toate preparatele legate de sacralitate şi tradiţie, sperând, probabil, că acestea nu se vor pierde şi
