In ciuda finalului (zic eu) ratat, filmul este o introducere buna in lumea povestirii complexe, in care tot ce apare pe ecran conteaza, oricit de arbitrar ar parea. In ciuda finalului (zic eu) ratat, filmul este o introducere buna in lumea povestirii complexe, in care tot ce apare pe ecran conteaza, oricit de arbitrar ar parea. Revin asupra femeii fara cap - La Mujer sin Cabeza -, cel mai recent film (2008) al regizoarei argentiniene Lucrecia Martel. Inainte de a analiza felul in care autoarea isi plimba eroina prin secvente, e important de stabilit contextul in care acest personaj exista. Vero este o femeie in jur de 50 de ani (dentista, aflam in cursul actiunii), care traieste intr-un mediu cald, afectuos, populat de prieteni, rude, copii. In niciunul din cele trei filme ale Lucrecia Martel (amintesc La Cienaga si La Nina Santa) personajele nu experimenteaza genul de izolare sociala intilnit la filmele existentialiste europene. In Argentina Lucreciei, familia se tine impreuna cu o putere pastrata de traditie si de catolicismul viu. La inceputul filmului, Vero da cu masina peste un ciine, omorindu-l pe loc. Socul o marcheaza puternic, imprimindu-i o vizibila alunecare intr-un climat interior aproape autist. In sirul de secvente care urmeaza accidentului, Vero nu mai participa efectiv la schimbul social din jurul ei. In cadre permanent populate, asistente medicale, copii, nepoti, prieteni, necunoscuti vorbesc ce au de vorbit, iar Vero ramine in acelasi spatiu fara reactie, separata de lumea din jurul ei. Femeia care pare sa innebuneasca aminteste de A Woman Under the Influence a lui Cassavetes, in care (tot) blonda Gena Rowlands manifesta un decalaj vizibil cu realitatea, in care insa incerca sa se integreze. Vero a Lucreciei Martel e mai pasiva. Actiunile ei se reduc la impulsuri erotice catre barbatii care ii ajung aproape, sugerind ca lipsa de afectiune ar putea f