În 20 de ani de când a îmbrăcat uniforma de poliţist rutierist, a fost chemat să intervină la sute de accidente, multe în care oamenii zăceau fără suflare, iar alţii luptau, cu ultimele puteri, pentru propria viaţă. Agentul-şef principal Lucian Bucătaru, din cadrul Biroului Rutier Timişoara, povesteşte ce simte un poliţist în astfel de situaţii. Pe unii, scenele sângeroase de la marginea şoselei ajung să nu-i mai impresioneze, dându-le astfel posibilitatea să-şi facă treaba cu luciditate, fără emoţii, care nu i-ar putea ajuta în astfel de situaţii, alţii, însă, nu le rezistă şi cer mutarea la alte compartimente.
Lucraţi de 20 de ani în Poliţia Rutieră şi aţi asistat la sute de evenimente rutiere, aţi văzut cum se sting oameni... Cum a fost prima misiune în care aţi fost trimis la un accident grav de circulaţie?
Bineînţeles că a fost terifiant, mai ales că victima murise. Se întâmpla în 1991, pe DN 6, pe drumul spre Aeroport. Îmi amintesc şi acum, victima, un român de origine arabă, intrase într-un pom de pe marginea drumului, din cauza vitezei – depăşise cu mult suta de kilometri pe oră. În urma accidentului şi-a rupt gâtul, capul îi atârna efectiv, fiind ţinut doar de piele. Din fericire, în momentul accidentului era singur în maşină.
Ce înseamnă pentru un poliţist rutierist, care ajunge primul la locul accidentului, deseori înaintea Ambulanţei şi a echipajului de descarcerare, momentul în care victima sau, după caz, victimele pierd lupta cu viaţa, chiar în faţa dumneavoastră?
În 20 de ani de activitate am văzut sute de accidente grave, soldate cu morţi şi răniţi. Nu ne este uşor, stresul este maxim. Din păcate, noi nu putem interveni în niciun fel să ajutăm victimele, pentru că nu ştim ce leziuni pot avea şi nu ştim dacă e indicat să mişcăm răniţii, or, scoţându-i din maşină, am risca să le facem mai mult rău. De aceea t
