"Acesta-i un cimitir vesel!", exclamă francezul şi mai că-i venea să dea cu şapca de pământ când îi ieşi în cale ceva ce nici Parisul nu mai văzuse. Erau anii '50, iar francezul rătăcit pe poteci maramureşene ajuns în Săpânţa habar n-avea că tocmai botezase cimitirul din comună, nume care avea să-i rămână până astăzi. Suna bine, dar parcă totuşi vesel... pentru un cimitir... Cam straniu. Localnicilor nu le-a venit să dea cu clopul de pământ de bucurie că tocmai le-a fost botezat cimitirul, dar nici n-au strâmbat prea ferm din nas. Şi atunci aşa să-i rămâie numele, că doar e un loc "unde duci mortu' la groapă, plângi, dar ieşi mai optimist". Istoria n-a consemnat dacă francezul s-a întâlnit la vremea respectivă cu "artizanul" locului pe care tocmai îl botezase, dar se zice că acesta n-a fost de acord cu proaspătul nume.

Stan Ioan Pătraş îi zicea, şi el cioplise, pictase şi scrisese epitafurile ironice, năstruşnice, naive pe toate crucile din cimitir. La început, sculpta cam zece cruci pe an. Apoi, oamenii s-au obişnuit şi au început să ceară comenzi pentru rudele decedate direct de la Pătraş. Cu timpul şi-a perfecţionat şi tehnica, crucile au devenit mai înguste, iar culoarea predominantă a devenit albastru, un albastru pe care unii îl numesc "albastru de Săpânţa". Celelalte culori au şi ele simbolistica lor: verde - viaţă, galben - fecunditate şi fertilitate, roşu - pasiune, negru - moarte.

Cimitirul din Săpânţa, căruia îi calcă pragul străini şi români laolaltă, beneficiază azi, din păcate, de o imagine de promovare destul de superficială. Istoria locului fascinează, dar dacă nu ştii să-i spui omului, trecătorului povestea lui treaba este doar pe sfert făcută. Drama vieţii cotidiene se regăseşte în epitafurile de pe cruci, la fel ca şi tragedia omului obişnuit, cunoscut doar în satul şi familia lui. Iar lecţiile de viaţă sunt minunate. Cr