În 1856, ţiganii erau dezrobiţi în Principatele române, ca urmare a primei reforme sociale de proporţii operate în spaţiul românesc. Din "bunuri agricole însufleţite", etnicii deveneau, peste noapte, oameni egali în drepturi cu foştii exploatatori.
Aproape nouăzeci de ani mai târziu, în 1940, România îşi aducea aminte că are ţigani printre subiecţii săi juridici şi opera a doua reformă majoră adresată etniei. Mareşalul Antonescu îi trimitea, la pachet, în Transnistria.
În cele nouă decenii scurse între "actele administrative" din 1856 şi 1940, nicio politică de stat nu i-a mai vizat pe ţigani. Pur şi simplu, după dezrobirea lor, România a crezut că şi-a făcut datoria "modernă", investindu-şi toată energia în construcţia unei naţiuni şi uitând cu totul că, la cumpăna ultimelor două secole, Europa trăia febril naşterea unor societăţi. Adică, a acelor construcţii apărute la mijlocul tensiunii dintre putere şi subiecţii săi.
În vidul dintre cele două reforme care i-au vizat, ţiganii români şi-au înţeles libertatea ca eliberare de constrângerile sclaviei. Aşa că au reacţionat exact cum ar fi făcut orice rătăcitor prin deşert care, după zile întregi de sete chinuitoare, dă peste o oază: şi-au încărcat coviltirele, asumându-şi o existenţă nomadă şi trăind la graniţa micii infracţionalităţi. În perioada de până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, nimeni n-a resimţit asta ca pe o povară.
Oraşele României, intrate în febra industrializării, trăiau oricum aceeaşi angoasă europeană generalizată. Extinderea masivă a proletariatului urban inventase o sub-clasă care ameninţa privilegiile micilor burghezi, aducând pe scena istoriei o realitate înfricoşătoare: democraţia. Erau vremuri în care oltenii erau un pericol mult mai mare decât ţiganii.
În 1949, după instaurarea comunismului, la Bucureşti s-a pus pentru
