Regret ca oamenii care vegheaza la destinul acestei tari nu intrevad potentialul turistic al excrementelor si gunoaielor. Europenii fandositi si plictisiti de minunile civilizatiei lor ar plati parale grele pentru a-si lasa copiii sa se tavaleasca nitel prin gainat, rahat si gunoaie menajere. Japonia este tara cocorilor si a florilor de cires, Olanda este patria lalelelor, Romania este mama ciorilor. Nu cred sa fie vreun oras romanesc care sa nu aiba ciori. Ele sint prezente atit de familiare, incit retina le topeste in privelistea dezolanta din care fac parte: copaci pirjoliti, mormane de masini, blocuri scorojite si turbioane de praf. Un landsaft urban perfect pentru un colt de lume in care respectul autoritatilor fata de contribuabil e totuna cu hirtia igienica. In Iasi, existenta ciorilor este seculara. Inca de pe vremea lui Creanga, trasul cu pusca in ciori avea potentialul unei binevenite masuri de igiena urbana, insa lucrurile au degenerat. Asta se intimpla cind slabiciunile stramosilor strica viitorul urmasilor. Vara, cind zapuseala atinge insuportabilul, o miasma scirboasa se intinde prin toate zonele in care ciorile isi fac netulburate veacul. Localnicii cotropiti de ciori au toate motivele sa nu se bucure. Putoarea este doar unul dintre inconveniente. Ritmic, in tonurile naturale ale ciclului noapte-zi, corul urias de croncanitoare vesteste aparitia sau disparitia soarelui. In cartierele locuite de ciori, dimineata, cind aerul ar trebui sa fie limpede si curat, nu sta nimeni cu geamul deschis, sa se aeriseasca locuinta. Urmele de excremente au umplut orasul. Milioanele de pete preschimba copaci, locuinte, masini si oameni intr-un tablou desprins, parca, din peisajele terifiante ale unui pictor isteric si morbid, care isi imagineaza lumea in alb-murdar si negru-mirositor. Prin locurile de promenada este imposibil sa nu ti se agate de creier o imagine depres