Auzisem de Festivalul de la Edinburgh de ceva ani, iar pînă acum nu m-am nimerit niciodată printre kilturi vara. Am fost tristă să aud că festivalul începe la o săptămînă după ce urma să ajung eu acolo, cînd mi s-a spus rapid să mă liniştesc, pentru că, cu un weekend înainte, începe The Fringe.

Ca o fostă purtătoare de şi ferm convinsă că nu este decît o strategie coaforistă de făcut bani (întrucît trebuie tuns la două săptămîni), primul meu gînd a fost la… breton. Îmi şi imaginam tot felul de conexiuni cu perucile actorilor, pînă să ajung la sensul de „periferic” al lui „fringe” şi să-mi dau seama despre ce e vorba. Catalogul spectacolelor din cadrul acestui frate electronic mic şi alternativ al Festivalului de la Edinburgh, care cu anii a devenit un mega-brother, arăta, cum foarte frumos o spune Michael Fry în articolul său din The Scotsman, ca o carte de telefoane a unui oraş de talie medie. Ca să nu mai vorbim de multele box-office-uri răspîndite prin oraş, o armată de voluntari organizatori, mii si mii de flyere şi de oameni de toate felurile, şi costumele, şi culorile, de cele mai multe ori performerii înşişi, care le distribuie. Efervescenţa din oraş este absolut incredibilă pînă şi pentru cei care au fost anul trecut. Anul acesta se pare ca Fringe-ul a crescut ca Lad-Frumos. Pentru descrieri mai ample şi profesionist-locale recomand The Scotsman sau The Guardian care se descurcă mult mai bine cu cele 2.453 de show-uri propuse. Eu am să mă opresc asupra celor patru la care am asistat, care, de fapt, au fost trei (Luca şi Matei…) pentru că primul a fost anulat. Şi asta face parte din farmecul discret al unui breton, poate să fie o mişcare genială sau un total flaps, depinde de norocul şi / sau conformaţia fiecărui chip.

Cum să alegi între aproape 2.500 de reprezentaţii despre care nu ştii mai nimic?

Primul show pe care l-am rezervat prin t