Iată singura carte pe care nu ar fi trebuit să o scriu. Era suficient că am trăit-o. De fapt, nu eu am scris această carte – ea m-a scris pe mine. În două rînduri. Prima oară – cînd am fost personajul ei. Pe atunci mi se spunea „obiectivul“, „elementul“, „duşmanul poporului“ etc. Cînd era nevoie de etichetă, eram introdus drept „TUDORACHE“. Da, aşa, cu majuscule, căci pentru Ei, nu uitaţi, cel mai important capital era Omul. Mă grăbesc să adaug – Omul Nou, produsul definitiv al muncii Lor pe această lume. Tot ce nu se potrivea în saboţii de fontă, salopeta de beton şi conştiinţa de mucava a Omului Nou nu mai era om. Era duşmanul poporului, al realizărilor Omului Nou. Aşa am ajuns, din Tudoran, „TUDORACHE“. A doua oară am fost scris de această carte cînd am plonjat în oceanul de otravă căruia credeam că-i pot face faţă cu umor. Acum ştiu – nimeni nu poate avea suficient umor spre a ieşi teafăr din impactul cu 10.000 de valuri de fiere. Te afli în faţa unui monstru imens, ce se dezvoltă prin sciziparitate – în locul tentaculului tăiat, cresc zece. Pînă nu moare dinăuntru, de dinafară fiara nu poate fi înfrîntă. Şi, de dinăuntru, fiara n-a murit. Şi-a schimbat doar culoarea cernelii paralizante pe care o aruncă asupră-ne. Atît. Noi, nişte fraieri, suntem înfrînţi din nou. Dar, cum, pe lîngă a fi fraieri, suntem şi orgolioşi, cînd ne uităm în oglindă, ne vedem învingînd. Hotărît lucru, calitatea oglinzii lasă foarte mult de dorit. Ori – mai ştii? – poate ne cam lasă ochii, obosiţi de atîtea metarealităţi mişcătoare. N-aş vrea să văd pe nimeni străbătînd sute de pagini pentru a se dumiri dacă această carte ajunge ori nu la vreo concluzie. Iat-o: cei care s-au bucurat de o atenţie specială a Securităţii n-au avut viaţă. Li s-a părut că o au. Mai presus de orice, viaţa este viaţa privată. Cîtă viaţă privată, atîta viaţă. Restul este erzaţ. Înlocuitor de viaţă, pe mod