Cine se aşteaptă ca tovarăşu' Simionescu să fie măcar intrigat de situaţia Teatrului "Maria Filotti" greşeşte de două ori:
a) viziunea Simionescului despre teatru nu depăşeşte noţiunea brigăzilor artistice; b) tov. Simionescu n-a învăţat la şcoala comunistă despre rezolvarea problemelor nuanţate, ci doar că trebuie să facă ordine. Fie că-i vorba de teatru, fie de canalul colector, fie că vorbeşte cu femeia de serviciu, fie că discută cu un regizor, tov. Simionescu are o singură reacţie: arborează mecanic un zâmbet tâmp.
De la acest zâmbet tâmp se poate iniţia o adevărată istoriografie a urâtului în societatea brăileană. Căci de urât şi urâciune vorbim aici. Zâmbetul îngălat şi moale al Simionescului este stema neabătută a "miliţienilor" de conştiinţă care au pus mâna pe Brăila după 23 august '44 şi nu i-au mai dat drumul nici acum.
M-am întrebat de multe ori: oare ce se ascunde în spatele acestui zâmbet tâmp? Răspunsul a căzut de fiecare dată ca o ghilotină: nimic! În spatele gesturilor moi, dezlânate, indecise, în spatele acelei priviri dezorientate şi inexpresive, în spatele acelui cap plecat cu falsă modestie, cu aerul acela de picoteală letală, putem găsi, în toată splendoarea lui, NIMICUL.
Acest suferind cronic de nimic, Aurel pe numele lui, decide o bună parte din soarta a câtorva sute de mii de oameni.
Citind interviul realizat de Marian Coman cu regizorul Radu Nichifor, m-am îngrozit la gândul că trăim într-o societate în care un asemenea om este "judecat" de unul ca Simionescu, adică de Nimicul de care vorbeam. M-am înspăimântat la ideea că "romanticul", "Sufletul. Puncte de veghere", "donquijotescul", "moartea", "viaţa", "sufletul", "vocaţia", "interioritatea" aduse firesc în discuţie de Radu Nichifor, ca elemente semnificative ale personalităţii umane, ar putea fi supuse "analizei" lui Simionescu, adică evaluării Nimic
