Da ma’ Doria, nu vroiam de fapt sa merg cu soarca- mea acolo, dar am mers pentru ca asa a vrut ea. O stii cum e…”
E doar un exemplu, unul luat la intamplare, smuls dintr-o conversatie avuta cu una din fete. Am intrebat-o de ce nu a incercat sa explice ca nu doreste sa faca acel lucru si mi-a raspuns ca unele chestii nu se fac. Pur si simplu.
Sunt de acord, unele lucruri nu se fac, asa e (mai ales cu soacrele! insa asta e nesuferita, o cunosc- e cicalitoare si carcotasa, deci, teoretic, merita impinsa discret din cand in cand ). Dar, inaintand in varsta am priceput ca e o mare greseala sa spui “da”, cand de fapt ce simti nu are legatura cu ce spui.
Cand “da” este de fapt “nu”, intai apare frustrarea. Apoi, apar emotiile “rele”, iritarea, enervarea, toate scufundate adanc si pitite bine (initial) asa incat sa nu fie detectate. Ca sa nu mai spun, exista situatii cand “da-ul”acela scos la inaintare din varii motive, unele intemeiate, altele nu, devine baza pentru o revolta interioara, un resentiment sau chiar o ranchiuna.
De ce spun oamenii “Da”, cand de fapt e “Nu”?
-din dorinta de a face altora pe plac
-datorita unei educatii minunate pe care au fost binecuvantati sa o primeasca (scriu “binecuvantati” si oarecum ironic, pentru ca mai nou, din urma ne ajung niste proaste cresteri care, pe mine una, ma exaspereaza)
-din comoditate
-din obligatie, pentru ca nu au de ales
-din prea multe calcule si liste imaginare de “ordini de zi”.
-din cauza lehamitei, desi pare greu de crezut. e si mai rau decat in cazul comoditatii
Daca cititi cu atentie toate cele scrise mai sus (mai putin faza cu educatia, desi, azi, o educatie aleasa e rara, da!) puteti trage lesne concluzia ca sunt anormalitati. Oricat de ciudat si de jenant ar fi, ati putea lua in calcul sa va exprimati si sa spuneti pe sleau ”de fapt,
