După decesul avangardei prin muzealizare şi reducerea acestui radical proiect emancipator la un curent estetic, i-a venit rîndul artei stradale să fie fagocitată (în termeni filozofici: negată dialectic) de către establishment-ul artistic. Astfel de consideraţii inspiră actualele expoziţii Street and Studio. De la Basquiat la Séripop şi Keith Haring: 1978-1982, care rămîn deschise publicului la Kunsthalle (MuseumsQuartier) din Viena pînă pe 10 octombrie, respectiv 19 septembrie. Graffiti pe vagoane de metrou şi ziduri, stencils aplicate pe mobilier urban ori construirea unor piramide cu pietre scoase din pavaj sînt tot atîtea cazuri controversate, aflate între artă şi vandalism. Practicile sexuale „deviante“ şi consumul de droguri al unora dintre autorii lor, originea lor etnică şi socială (Jean-Michel Basquiat era fiul unui haitian şi al unei portoricane din Brooklyn, parizianul Blek le Rat provine din banlieues), familiaritatea cu cluburile de noapte newyorkeze (Keith Haring) şi afinitatea cu subculturi muzicale (rap, hip-hop), nu în ultimul rînd practicile de tip anarchist explică reputaţia dubioasă a artei stradale. Acţiune şi joc în spaţiul public Primii artişti de acest gen, precursori ai intervenţiilor în spaţiul public şi ai activismului social-artistic de astăzi, sînt cei care, neavînd acces la galerii, decid să-şi expună lucrările în văzul tuturor, deci – după definiţia Hannei Arendt – în spaţiul public. Prin chiar aceasta însă, gestul lor are, de la bun început, o semnificaţie protestatară: tinerii rebeli sînt inspiraţi de misiunea de democratizare a artei şi înţeleg spaţiul public drept cîmp de acţiune politică şi obiect de negociere. Dată fiind disproporţia de forţe dintre agenţii sociali şi instanţele regulatoare, artiştii sînt obligaţi să recurgă la subversivitate pentru a lăsa urme în ţesutul urban: signaletica staţiilor de transport este modi