Îmi amintesc de o poveste plină de tâlc a fermecătoarei, stenicei artiste Ligia Macovei, care, în linii mari, spunea următoarele: studentă fiind, a primit ca temă de atelier executarea unei replici libere (mediul, dacă nu mă înşel, era tapiseria) după un tablou de Picasso. Lipsa lâneturilor adecvate cromatic, sau poate dorinţa de a jongla cu universul maestrului, au făcut-o să ajungă la o concluzie cutremurătoare, care i-a slujit despre crez o viaţă întreagă: nicio culoare ori nuanţă înlocuitoare nu se potrivea în "duplicat". Toate cădeau, fără drept de apel, din imagine, reclamând revenirea la culoarea originală. Totul era rostuit să rămână aşa cum rânduise geniul spaniolului. Poate, de fapt, chiar asta era esenţa geniului său.

Mi-am amintit de pilda doamnei Macovei, cu asupra de măsură, văzând, în sala (sălile, de fapt) Brâncuşi de la Palatul Parlamentului, expoziţia Annei Ravliuc* (o artistă, bănuim, de peste Prut, tânără şi frumoasă, dacă e să ne luăm după poza din catalogul expoziţional, şi deosebit de cochetă căci, nicăieri, nu-şi precizează vârsta, ci doar isprăvile artistice, absolut copleşitoare ca număr). Sălile uriaşe, greu de umplut până şi pentru retrospectiva unui pictor la sfârşit de carieră, sunt dolodora. Pereţii gem de lucrări, fiecare culoar al spaţiului pus la dispoziţie e folosit pentru tablouri, tablouaşe, schiţe.

O ploaie harnică de culori, de fapt o inundaţie, produce o ciudată senzaţie de anxietate. Toate lucrările laolaltă şi fiecare în parte foloseşte (desigur, e doar o impresie) toate culorile din paletă, curcubeul e luat şi stors de sensurile înlănţuirii sale şi apoi descompus şi recompus în simili-curcubee. Amprenta expoziţiei, dacă e să-i găsim una, este tocmai aceasta: orice culoare ai înlocui din năvala impetuoasă a doamnei Ravliuc, rezultatul ar fi la fel de stimabil precum originalul. Iar originalul e aproape întotde