Undeva, dincolo de mijlocul romanului lui O. Nimigean, Rădăcina de bucsau, firele de tensiune ale poveştii se înnoadă preţ de o clipă (dar ce intensă poate fi o astfel de clipă), pentru ca apoi, cel puţin în aparenţă, să-şi vadă din nou fiecare de drumul lui.

După controale, analize, internări, perfuzii, puncţii pulmonare, la care e supusă mama protagonistului, acesta din urmă primeşte, de la trei medici, trei pronosticuri diferite: unul extrem de rezervat, care-i mai lasă bătrânei doar câteva zile de trăit, unul doar sceptic, punând şansa înaintea oricărui tratament şi, în sfârşit, unul de-a dreptul entuziast, chiar dacă nu tocmai explicit, care ia în calcul un nou consult peste generosul interval de trei luni! Aflat la o asemenea răscruce de ipoteze, Liviu (probabil un heteronim sau o identitate inventată a autorului) n-are altceva de făcut decât să aştepte, în casa părintească, alături de suferindă, împlinirea uneia dintre ele.

Aici devine evident talentul tactic remarcabil al prozatorului O. Nimigean (pe care, oricât de rafinat, poetul cu acelaşi nume nu-l posedă în acelaşi grad). Căci aşteptarea de care vorbeam e practic fără durată. Întinsă, într-adevăr, pe mai bine de o sută de pagini, ea nu beneficiază totuşi de nici un metronom. Nici măcar de unul întâmplător, care să încurajeze reconstituirea. Scurtele însemnări transcrise de Liviu din carnetul său Moleskine (identic cu al lui Hemingway, ne spune, făcând cu ochiul, Nimigean) nu sunt datate. De la externare până la ultimul rând al cărţii ar fi putut trece, practic, oricât. În secvenţa aceasta, timpul nici nu se comprimă, nici nu se dilată. Amorţeşte.

Are dreptate Bogdan-Alexandru Stănescu să evidenţieze, în Prefaţă, culminaţia durerii, ca singură traiectorie de evoluţie posibilă în roman. Capitolul final e, sub aspect emoţional, aproape un câmp minat: „Mama, la şap