De peste patru decenii, Angela Marinescu a rămas una dintre cele mai excentrice figuri ale poeziei româneşti, de neîncadrat în nicio poetică generaţionistă.

În Sânge albastru, excelentul volum de debut din 1969 (care mă face să mă întreb unde sunt strălucitele debuturi de altădată), tânăra poetă răsturna abstractismul panteist şi livresc à la Nichita Stănescu sau Ana Blandiana într-un imaginar dens şi grav, încărcat de fantasme sexuale şi funerare. Simbolurile ascensiunii, ale tinereţii şi ale purităţii, tipic şaizeciste, făceau loc unui conţinut poetic ponderabil şi impudic. Ce împărtăşea poezia Angelei Marinescu cu versurile colegilor de generaţie era, poate, doar o anumită calofilie barbiană a formei, la care va renunţa pe parcurs. Departe de a crea însă un efect de armonie eliberatoare, rima clasică, frecventă în primele volume, nu făcea decât să contribuie în plus la aspectul tensionat al poemelor.

Cu optzeciştii are autoarea Blindajului final şi mai puţine lucruri în comun, căci formula ei poetică e tot ce poate fi mai străin înscenărilor textuale. E explicabil, aşadar, faptul că tocmai postura de outsider o recomandă pe Angela Marinescu drept mamă absolută a autenticismului românesc. Atât latura întunecat expresionistă, cât şi poza teribilistă, sunt luate drept modele de poeţii tineri din ultimii ani, mai ales că autoarea Limbajului dispariţiei dă ea însăşi semne că şi-ar fi descoperit în ei contemporanii.

Fără a reprezenta o ruptură radicală faţă de celelalte volume, Probleme personale (Cartea românească, 2009) marchează, măcar din punct de vedere tematic, o etapă nouă în evoluţia poetei. Căci nicicând n-a vorbit mai mult Angela Marinescu în versurile sale despre (propria) poezie. În cel mai rău caz, a făcut-o în eseurile - literaturizate, ce-i drept - din Satul prin care mă plimbam rasă în cap. Dacă până la cel mai recent volum poezia