Despre Manuel Ban-deira (1886-1968), unul dintre marile nume poetice ale secolului XX, s-a spus de nenumărate ori că ar fi „cel mai brazilian dintre poeţi". De ce tocmai el?

Nu s-ar putea spune la fel despre Mario de Andrade sau despre Carlos Drummond de Andrade, poeţi la fel de mari şi la fel de celebri în lumea întreagă? Nimeni nu ştie! Însă toţi par a fi de acord cu acea caracterizare lipită de numele lui Manuel Bandeira, pe veşnicie.

Brazilia a rămas pînă astăzi, din punct de vedere cultural, o ţară paradoxală, aglomerare infinită de paradoxuri, unele mai bizare decît altele; e posibili ca Bandeira să-şi fi cîştigat eticheta definitorie tocmai pentru că a reuşit să concentreze în personalitatea lui o cantitate deloc neglijabilă de contradicţii fructuoase.

Băiatul născut într-o familie de intelectuali din Recife, şi care a trăit mai mult la Rio, fusese destinat de tatăl său unei cariere practice, prestigioase şi lucrative - arhitectura. Numai că la 18 ani, student în anul întîi, Manuel se îmbolnăveşte de tuberculoză; pe la 1900, tuberculoza echivala cu o condamnare fără apel; procentul celor care reuşeau să păcălească oribila boală era oricum infim. Aşa că Manuel Bandeira renunţă la universitate şi, transformat într-un semi-infirm, abandonează toate proiectele de viaţă normală. Ce să facă un tînăr de nici 20 de ani în aşteptarea morţii iminente? Începe să scrie versuri, bineînţeles despre propria sa nefericire, aflate, toate, sub umbra funebră a dispariţiei în floarea vîrstei. Iată un prim paradox: boala incurabilă face din studentul la Politehnică un poet al disperării existenţiale.

Dar anii trec, tuberculoza poetului nu are, din fericire, o desfăşurare rapidă; iar pentru că omul nu poate aştepta fără să facă ceva, Manuel continuă să scrie versuri din ce în ce mai bune: se vede că acest exerciţiu de su