Care au fost costurile şi beneficiile rechizitoriilor „est-etice“ din anii ’90 la adresa literaturii române sub totalitarism? Ce efecte au avut în planul reevaluărilor literare? Cum s-a negociat, în postcomunism, raportul dintre autonomia şi heteronomia literaturii? Care este/mai poate fi rolul „civic“ al criticii literare în noul context istoric? – sînt tot atîtea întrebări pe care trebuie să ni le punem. „Nu poţi scrie cu aceeaşi mînă delaţiuni şi capodopere“ – propoziţia ilustrează, pregnant, critica normativă practicată de regretata Monica Lovinescu în comentariile sale de la Radio Europa Liberă. Acest tip de critică la adresa „amestecului cernelurilor“ a fost aşezat sub formula „est-eticii“, ca un corectiv la adresa autonomiei esteticului promovate de E. Lovinescu şi, de fapt, ca o subordonare a judecăţii estetice faţă de un imperativ civico-moral cu valoare pedagogică şi comunitară mai înaltă (v. şi culegerea Est-etice. Unde scurte IV, 1994). Judecătorul estetic cedează astfel prioritatea judecătorului etic, iar autonomia valorilor tranşată în secolul al XVIII-lea de Kant lasă locul vechiului ideal elin al kalokagathiei, vizînd unitatea estetico-morală a personalităţii umane. Dar nici E. Lovinescu nu a respectat întotdeauna principiul autonomist, ci l-a suspendat cînd vremurile au cerut-o. În timpul Primului Război, critica sa literară a fost aşezată explicit sub comandamente patriotice şi morale, extraestetice – în acord cu obiectivele proantantiste ale Partidului Liberal – pentru că, nu-i aşa?, cînd armele vorbesc, muzele tac. Iar „revizuirile morale“ pe care le-a aplicat în anii ’20 unor scriitori acuzaţi de colaboraţionism cu ocupantul german mărturisesc această atitudine programatică. Desigur, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, opţiunile „ultimului Lovinescu“ se vor schimba semnificativ, criticul – alarmat de pericolul sovietic şi întors,