Dosarul de Securitate – o oglindă deformată Dosarul de Securitate nu este un titlu de nobleţe postcomunist, ci oglinda deformată a persecuţiei întreprinse de un regim comunist prin poliţia sa politică. El reflectă în primul rînd suferinţe şi tragedii trăite de victime în timpul reprimării lor. Adam Michnik trăgea un justificat semnal de alarmă privind citirea şi utilizarea dosarelor de poliţie politică atunci cînd scria: „Nu mă tem de adevăr – mă tem de semiadevărurile poliţieneşti, în fapt nişte minciuni extrem de odioase. Pentru că lumea valorilor şi deciziilor umane văzute prin ochii poliţiei politice este întotdeauna contrafăcută şi diformă. Consider aşadar un scandal moral ca sursa principală a cunoştinţelor despre om să fie, ca în vremea dictaturii comuniste, arhivele serviciilor speciale ale statului totalitar. Este omagiul involuntar şadusţ epocii călăilor, turnătorilor şi laşilor“ (Adam Michnik –Mărturisile unui disident convertit, Editura Polirom, 2009). În acord cu Michnik, Adrian Marino afirma: „Dacă ajungi să caracterizezi un om numai după dosarul lui de Securitate, aceasta este victoria supremă şi definitivă a Securităţii“ (Adrian Marino – Viaţa unui om singur, Editura Polirom, 2010). Într-adevăr, aşa cum scria Mădălin Hodor, în crearea acestor dosare „minciuna şi calomnia nu deranjau, pentru că însuşi regimul le promova. Aceasta este una din «capcanele» pe care dosarul le poate întinde, mai ales atunci cînd în centrul atenţiei se află persoane publice sau personalităţi ale trecutului. În aceste cazuri valoarea documentară a dosarului trebuie pusă mereu în raport cu provenienţa sa. Nu trebuie uitat faptul că el este creaţia unei poliţii politice şi a unui regim care a amestecat minciuna cu adevărul şi realitatea cu iluzia…“ („Ce nu cuprinde un dosar de Securitate“, în Totalitarism şi rezistenţă, teroare şi represiune în România comunistă, CNSAS, S